Lingvistul brașovean Constantin Lacea, elev și apoi profesor al liceului își exprima convingerea că: „românii încredințau copiii lor școlilor brașovene știind că la Brașov vor învăța carte și vor avea ocazia, ca la nici un alt liceu, să-și formeze și să-și întărească conștiința națională”.
Ca urmare a rezultatelor deosebite obținute de școala brașoveană, la deschiderea noului an 1862/63, aceasta este ridicată la rang de gimnaziu superior, prin completarea cu clasele V-VIII.
În iunie 1866 în viața școlii a avut loc un eveniment remarcabil: susținerea de către absolvenți a celui dintâi examen de maturitate (bacalaureat). Sesiunea de examen, „o adevărată serbare școlară de mari dimensiuni”, la care a luat parte „un public numeros și câțiva străini”  a fost prezidată de însuși Mitropolitul Șaguna.
Sala festivă, cu galeria de portrete, stă mărturie peste timp, „glăsuind” despre toți cei care au făcut din școala brașoveană „cel mai viguros izvor de cultură românească”, „o coroană a întregii trebi școlare din Ardeal”.
„La locul cel mai de cinste” găsim portretele celor doi arhierei și ctitori: Andrei Șaguna și Ioan Popazu. Alături îi găsim pe Gavril Munteanu care „s-a pus de la început ca cel  dintâi profesor în slujba  gimnaziului”, Ioan Meșotă „care făcuse studii strălucite la Viena și Bonn, ca mai toți profesorii vechi”, Virgil Onițiu „bărbatul providențial... dascălul ideal, care merită în cel mai înalt grad recunoștința neamului întreg”, Andrei Bârseanu care a scris „Pe-al nostru steag e scris unire”, versurile cunoscute ale Imnului Unirii, „cântat de atâtea generații” pe muzica lui Ciprian Porumbescu, Ioan Lăpedatu „un mare talent cu studii în Franța”, dr. Ioan Bozoceanu (Bozocea) care „se luptase pe străzile Parisului” în timpul Comunei, Dionisie Făgărășanu, profesor de geometrie „ce făcea lecții limpezi și pe înțelesul tuturor”, pe care toți elevii „și-l amintesc cu drag”. Nu-i putem uita nici pe George Dima care a „impus viața și educația muzicală” printre români, Nichi Popovici, „copilul răsfățat al brașovenilor” ce făcea „să vibreze toate inimile cu vocea sa puternică și armonioasă”, Valeriu Braniște, „ce făcea cursuri ca la universitate”, dar cu elevi săi „era un fel de camarad”, Iosif Blaga „modest, muncitor, conștiincios”, Axente Banciu, Alexandru Bogdan a cărui bibliotecă a ajuns „casă de cetire”, Ciprian Porumbescu „muzicianul încărcat de geniu”, Vasile Goldiș cel „cu un temperament de luptător militant” și mulți alții.
În chiar anul redactării Memorandului, 1892, la festivitatea începerii cursurilor, profesorul Ghiță Pop îndemna la unire și demnitate națională. „Știința nu poate fi scopul principal la dumneavoastră” – afirma el. „La noi e nevoie pe lângă știință, ori chiar înainte de toate de o educație în spirit național”, deziderat la împlinirea căruia generația tânără va ajunge doar prin „iubire nemărginită pentru tot ce este românesc”.
Anchetat de autorități, în ciuda protestului inițiat de grupul profesorilor Onițiu, Blaga, Roșca și Braniște, profesorul Ghiță Pop a părăsit în scurt timp Brașovul și s-a refugiat la București.
Din galeria de portrete nu lipsesc nici cele ale unor binefăcători brașoveni ai liceului precum negustorii Dumitru Oțoțoiu, Vasile Lacea, Ionciovici sau I.Iuga, „cel mai zelos contribuitor”, cum îl caracterizează protopopul Bartolomeu Baiulescu. Lor li se adaugă familiile Hurmuzachi din Bucovina, Mocioni din Banat, Fogaraș din Târgu-Mureș, Sima și Dumba din Viena, Sturza din Iași, Mihail Kogălniceanu, bănățeanul Damaschin Bojincă stabilit în capitala Moldovei, principele Scarlat Rosetti din București, fost elev al lui Gheorghe Lazăr, dar și mulți anonimi al căror gest nu poate fi uitat.
Dar, „izvorul cel mai însemnat de venit pe seama școalelor centrale române din Brașov rămăseseră și mai departe ajutoarele date de visteria statului român”, afirma Andrei Bârseanu, autorul monografiei școlii. Acțiunea, o permanență a politicii României până la Unire, este începută de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la insistențele lui Ioan Maiorescu și a lui Mihail Kogălniceanu și va fi continuată apoi și de Carol.
Tocmai pentru a marca interesul constant al tânărului stat român față de brașoveni și problemele lor, principele Carol și principesa Elisabeta întorcându-se dintr-o călătorie făcută la Viena s-au oprit la Brașov la 16/28 august 1873 și au vizitat atât gimnaziul și Biserica Sf. Nicolae cât și alte instituții de cultură românești.   [pag. 204-205]