De ce să ne speriem noi, la rândul nostru, când soarta ne-a dăruit o robie oarecum asemănătoare?! Şi decât s-o mistificăm, îngroşăm şi caricaturizăm în sute şi mii de comentarii  şi testimonii,  mai bine ar fi, mai înţelept, poate, ar fi s-o... uităm un timp! S-o lăsăm de-o parte şi în grija unei generaţii care va veni, cu siguranţă şi care va avea calmul, curajul dar şi norocul de a o descoperi. În lumina ei adevărată, scoţând astfel pentru sine  - dar şi pentru noi, bieţii de noi, aflaţi atunci în praful mormintelor şi al istoriei!- un alt adevăr  decât cel care părea înscris iute şi grosolan pe faţa acelui trecut. O generaţie care va face cu adevărat istorie, în sensul descrierii calme înaintea înţelegerii şi a contemplării înainte de descriere.  Aptă de acea vedere care nu are întotdeauna legătură cu simţurile, ci cu acele elemente ale instinctului care ne şoptesc că adevărul sau misterul unui lucru  sau al unei fapte trebuie moşite cu o anumită gravitate, răbdare şi curaj. Curaj care în viaţă înseamnă uneori nu numai un pumnal împlântat în adversarul din faţă, dar şi îndreptat contra ta, a sinelui, văzut ca un duşman! Un detractor al propriei vieţi!
Am mai spus-o şi în alte rânduri: puritatea şi forţa cu care am trăit, eu şi cîţiva prieteni chinuiţi de aceeaşi maladie a unei vocaţii înalte şi posibile, deşi totul şi mai ales bunul simţ i se opunea - realitatea şi darul literaturii, au fost posibile numai prin acea presiune brutală care s-a numit stalinismul, instalat peste noapte în societatea românească. Deoarece mai ales stalinismul  a avut forţa de a nega direct şi pe faţă valorile  şi chiar ideea de valoare! Şi atunci a creat în noi, în unii dintre noi, acel spirit, greu, imposibil de descris deşi ne credem maeşti ai cuvântului: o curiozitate aparte, curiozitatea faţă de lucrul interzis! Cu atâta forţă şi înverşunare şi faţă de care toată lumea se pleca.
E adevărat că în loc de versurile lui Eminescu sau Blaga ni se ofereau cele ale lui Dan Deşliu, Victor Tulbure şi alţi ipochimeni obraznici, uluiţi şi ei de geniul cu care erau căftăniţi – plus ideea, se-nţelege!  Deoarece, ni se spunea, poruncea şi indica pe toate foile şi pe toate gurile vibrânde ale megafoanelor, că Ideea nouă şi revelată va schimba arta din temelii, producând una nouă. A cărei forţă de convingere nu va sta într-o construcţie savantă şi în tropi – scule ideologice mincinoase ale burgheziei decadente şi putrede! -, ci în adevăr. Şi nu în adevărul tuturor, ci al unei clase (deocamdată!), adevărul necesar tuturor, dar accesibil doar unei pături sau grup, foarte restrâns, la începuturi, la întemeiere, dar lărgindu-se pe măsură ce tot mai mulţi se vor angaja şi vor crede.  Şi de la întemeietorii acestei noi şi ultra-necesare arte, numit proletcult, un Maiakovski sau Maxim Gorki până la rafinaţii noştri  comentatori Tertulian sau Crohmălniceanu, în jurul noului tron al bătrânului Sadoveanu care reacţiona ciudat, deodată ca orice ins primitiv peste care se abate o molimă - ne-au îmboldit să credem că suntem  cu adevărat martorii naşterii unei arte cu adevărat noi, adică revoluţionare. Fără de care întreaga noastră viaţă nu va fi decât o colosală şi abjectă minciună!...  [pag. 278-279]