Pentru că strategia de combatere a angoasei prin muncă îi era cea mai familiară, Monica se mobiliza repede la lucru. Mai rău stăteam eu. Erau puţine lucruri pe care mi se părea că nu le ştiu despre ei. În plus, eram eu însumi răvăşită de imaginea agoniei lui Virgil, şi obosită. Din această cauză, conţinutul acestor ultime convorbiri cu Monica Lovinescu nu este întotdeauna la înălţimea interlocutorului. Ce dovedesc ele fără urmă de tăgadă, este că, după episodul enigmatic petrecut în urmă cu aproape doi ani (martie 2004) la Spitalul St Joseph, când vreme de zece zile Monica Lovinescu nu a recunoscut pe nimeni, mintea ei redevenise intactă, întreagă, sigură. Neverosimil, chiar pentru doctorul care o îngrijise acolo şi, la plecare, îi spusese, privind-o uimit, admirativ : Vous revenez de tres loin, Madame Lovinesco... Uimitor, dar revenise , şi aceste înregistrări sunt dovada. Nu mă gândeam atunci că voi reasculta aceste casete doar după moartea ei. Nu eram sigură nici dacă vor avea vreodată altă semnificaţie decât rolul lor de atunci : acela de a o împiedeca pe Monica să se gândească la ce se petrecea de fapt. [pag.62-63]