Fără vreo urmă de minim respect, cu mâinile legate la spate, pe teritoriul României am fost duşi pe jos, sub escortă. Trebuia să parcurgem astfel, pe propriile noastre picioare, predaţi din post în post, tot drumul până la gara de la Chişinău Criş. Am străbătut prin zăpadă un drum de vreo 40 de km, în timp ce grănicerii purtau grija bagajelor noastre. Din când în când ne opream la un post ca să ne încălzim; în una dintre acese ocazii, cadourile pentru prietena mea au intrat în posesia nevestei şefului de post. În timp ce ne târam picioarele pe drumurile înzăpezite, mă gândeam că în acel moment aş fi putut să mă plimb prin parcul de la Schoenbrunn şi să ascult opera din Viena, în locul înjurăturilor grănicerilor. [pag 85]