Pe urmă am fost mutaţi la Bucureşti. Aici a povestit colegul meu despre senzaţia aceea că vom fi împuşcaţi pe drum, atunci când s-a oprit maşina. La Bucureşti, am avut parte de aceeaşi tortură; o bătaie, aşa, ruptă din rai. La un moment dat m-a băgat într-un birou şi mi-a zis: „Scrie exact tot, tot ce ai făcut”. „Până acum am scris numai asta.” „Dacă ai scris numai asta, acum scrie povestea Albă ca zăpada  şi cei şapte pitici.” Nu m-au mai întrebat nimic. Dimineaţa m-au dus în cameră şi am băut ceaiul ăla, pe care ni-l dădea. Cred că de vreo trei ori am mâncat cât am stat acolo. La o jumătate de oră, m-au luat din nou. M-au dus într-un birou unde erau două persoane bine făcute şi mi-au zis: „Măi, Iacobe, tu eşti un catâr, eşti încăpăţânat. Nu vrei să recunoşti nimic”. „Doml’e, zic, am recunoscut tot ce am făcut... cum l-am lovit pe maistru, am povestit cam tot”. „Bă, pentru ce ai făcut tu aici” şi s-a lăsat aşa, pe fotoliu, „dacă scapi cu 25 de ani, e bine. S-ar putea să te-mpuşcăm”. În momentul ăla a intrat un tip solid, zice: „Du-l la aer”. Nu auzisem până atunci de „aer”, nu ştiam ce înseamnă aia. M-a băgat într-o celulă închisă complet, deasupra era cerul, era cu plasă. Uşa era cu vizetă şi, probabil, acum fac legătura, erau nişte urme de rugină, dar eu am zis că e sânge. Şi m-a lăsat acolo. M-am lăsat acolo într-un colţ, am zis „Tatăl Nostru” şi mi-am spus: „Asta e acum, deschide vizeta, bagă ăla, dă cu furtunul şi gata, m-a împuşcat”. Am simţit atunci că n-am primit 25 de ani, ci că a horătât el că merit pedeapsa capitală pentru ce am făcut. Dar n-a fost aşa. Eu am crezut atunci că m-a auzit Dumnezeu cum m-am rugat. M-au scos din celulă, m-au dus într-o cameră, dar nu la aceeaşi persoană, şi acolo, acela mi-a spus: „Băi, dă o declaraţie angajament”. „Dau orice declaraţie spuneţi Dvs. Eu am recunoscut tot, am spus ce am făcut.” Şi acolo am dat o declaraţie prin care (toţi colegii mei au dat ulterior) am scris că doresc să fiu mutat unde doresc ei, că orice măsură se ia cu mine sunt de acord. O declaraţie-angajament că sunt de acord cu ce hotărăesc ei, că suport cheltuielile de judecată, şi zice: „Fii atent aici, că ajungi în instanţă, acolo să încerci să plângi, să spui că ai 19 ani, că eşti căsătorit, că te poţi reabilita faţă de partid, că ai tot timpul din lume să îndrepţi lucrurile”. Bineînţeles că am scris şi am promis că aşa voi face. [pag.95-97]