Elemente de pedagogie socială. Considerăm că participarea studenţilor la acest proiect a fost extrem de utilă. E vorba în primul rând de câştigarea unui plus de cunoştinţe istorice şi sociale.
În al doilea rând, prin interviuri de istorie orală, au avut acces la lumi care altfel nu sunt accesibile în mod obişnuit, iar studentul câştigă inestimabilă experienţă de viaţă. Totodată, se remarcă dezvoltarea capacităţilor empatice în relaţiile cu oamenii în vârstă, premisă a constituirii solidarităţii intergeneraţionale. E vorba apoi de sensibilizarea noilor generaţii, redeşteptarea unui simţ moral latent sau amorţit, pentru a privi cu înţelegere şi compasiune trecutul apropiat, viaţa plină de privaţiuni greu imaginabile astăzi a înaintaşilor, unii chiar din propriile familii, pentru a remarca unicitatea unor caractere şi a reconsidera setul de valori morale cu care a crescut o lume agresată de violenţe sociale şi istorice mutilante.
            Un al treilea aspect de pedagogie socială care trebuie reţinut este legat de punerea în valoare a vieţii omului, realizarea unei îndelung aşteptate reparaţii morale pe care, implicit, un asemenea demers îl realizează parţial. Subiecţii acestei cercetări primesc, prin mărturisirile lor, recunoaşterea dreptului la fiinţă, în temeiul înţelepciunii greceşti  care susţine că nu ai dreptul la fiinţă dacă nu intri în memoria celuilalt.
 
Afinităţi subiective. Dintru început trebuie să recunosc că sunt legat sentimental de acest proiect. Provin dintr-o familie de refugiaţi basarabeni, mama fiind născută la Bălţi şi trăind până în momentul refugiului din 1944 (la 23 de ani) acolo şi la Chişinău. În plus, eu am trăit la Lugoj foarte aproape de comunitatea refugiaţilor basarabeni şi bucovineni din oraş, am cunoscut o bună parte dintre ei, şi am rămas cu o sensibilitate specială pentru aceşti oameni. Ca să formulez mai direct şi mai exact, de când am devenit adult, ceva din injustiţia destinului lor şi din drama lor contemporană mă revoltă şi mă implică.
Câte ceva despre cine constituia acest grup la Lugoj şi scurte informaţii asupra lor veţi găsi într-un capitol al cărţii cercetătorilor timişoreni Smaranda Vultur şi Adrian Onica, lucrare care precede această carte (Basarabeni şi bucovineni în Banat. Povestiri de viaţă, editori Smaranda Vultur şi Adrian Onică, Editura Brumar, Timişoara, 2011, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, cu studiu introductiv scris de Igor Caşu)
 
O calitate a povestirilor de istorie orală spuse de bucovineni este înglobată în virtuţile educative, de educaţie morală, echivalente basmului popular. Atât textele biblice cât şi cele ale creaţiei populare au făcut şi fac educaţie prin parabole, prin povestiri cu tâlc, în general prin istorii fără concluzii explicite, tocmai pentru a provoca raţiunea individuală, pentru a construi (nu a transmite) sentimentul binelui şi al răului, al milei şi al solidarităţii, al dreptăţii şi compasiunii, al încrederii şi tenacităţii, în general tot ce conturează esenţial umanitatea din noi.
Până la urmă, după ascultarea zecilor de ore de înregistrare, ideea obiectivităţii cu orice preţ este puternic subminată. Lucrarea este evident o relatare şi o scriere subiectivă atunci când citeşti unul sau altul dintre texte. Şansa la obiectivitate a cărţii rezidă în lectura integrală a ei. Potenţată de talentul povestitorilor, subiectivitatea transmite umanitate şi autenticitate relatării, transmite o substanţă care asigură liantul social al comunităţii în cauză, transmite o credibilitate cuceritoare, care este consonantă cu cercetarea istorică recentă.
Bucovinenii refugiaţi trăiesc cu ţara tinereţii lor în suflet, unii chiar fac din asta o obsesie dureroasă şi atotcuprinzătoare. Remarcabil este că, în spiritul intelectual al locului de baştină, în câteva cazuri, ei au continuat lupta pentru lumină şi adevăr, dedicând o bună parte din energia şi timpul ultimilor ani unor lucrări asupra celor mai controversate momente din istoria Bucovinei (Vasile Ilica, Ioan Gherman, Radu Grigorovici, Dimitrie Vatamaniuc,...).
Pentru toţi, fără excepţie, amintirea copilăriei, tinereţii, şcolii, a localităţilor natale, a naturii locului, a familiilor numeroase, crescute în spiritul cinstei, muncii fără preget, credinţei în dreptate şi Dumnezeu, este imaginea paradisului pierdut. În sufletul fiecăruia Bucovina părăsită este o icoană de neatins şi izvor de energie morală pentru întreaga viaţă.
După ascultarea atâtor voci, fără îndoială, descoperim că bucovinenii sunt povestitori înnăscuţi, au un talent al naraţiunii uluitor, spontan, natural, independent de nivelul sau calitatea studiilor urmate. Educaţi din copilărie prin poveste, stăpânesc darul de a povesti atractiv şi convingător, îşi amintesc cu duioşie de această lume cosmopolită, pe care, fără presiunea istorică şi politică, n-ar fi părăsit-o niciodată. Sper să ne ajute şi pe noi acest dar al parabolei, în care ideea este subliminală, dar fără echivoc.
Citită într-o anume perspectivă, cartea devine un manual de supravieţuire. Un manual al suferinţei depăşite, dar nu neapărat vindecate, un dicţionar de personaje care ne învaţă ce înseamnă smulgerea din rădăcini şi efectul distorsionant asupra fibrei genetice. În plus, aceşti oameni, deşi ajunşi în România, au trăit cu pumnul în gură şi cu un nod în gât alte câteva zeci de ani. Îi simţi cum vorbesc, cu o speranţă ascunsă, cu un fel de uşurare, un pic precipitat, lăsând la fiecare frază impresia că inspiră o gură de nădejde. De fapt, depunem această mărturie în numele lor, perpetuându-le memoria şi speranţa.
Reunirea acestor mărturii descrie sufletul Bucovinei profunde, aşa cum nu-l vom mai cunoaşte niciodată. [postfaţă Mircea Ivănoiu, volumul II]

---

Click aici pentru prezentarea Volumului I.