Mă reped într-o duminică dimineaţa la biserica română din Paris. Credincioşii nu mai sunt aceiaşi ca în urmă cu douăzeci de ani. Marea majoritate oameni necăjiţi, oameni nevoiaşi. Afară, pe o tarabă, ca în Bucureşti în primii ani după 1989, diverse ziare din capitală, vechi de vreo două săptămâni, plouate, mototolite. Alături pe o altă tarabă, mai mică, vreo zece-cincisprezece cărţi în româneşte, murdare, mozolite. Totul la doi paşi de Pantheon. Urc treptele spre statuia lui Eminescu. Pe braţul drept are prinsă o fundiţă tricolor. La picioare o lumânare într-un sfeşnic de doi bani-jumate. În jur trei bărbaţi şi o femeie. Nou-veniţi. Vreau să mă abţin, dar impulsul e mai tare ca mine: "De ce i-aţi pus lumânare lui Eminescu?" îi întreb. "E o tradiţie românească", mi se răspunde. "Bine, dar asta-i sculptură, operă de artă, insist eu. Unde aţi mai văzut, la o statuie, lumânare, ca la mort? Las deoparte fundiţa tricoloră." Fără ezitare, cucoana îmi răspunde: "Dar la Voroneţ?" "Păi la Voroneţ e mănăstire şi normal să ardă lumânări", îi răspund. Iar mi se spune o prostie, dar discuţia se încinge şi tonul se ridică: "Sunteţi de-ai lui Ceauşescu şi Iliescu". "Și ai Securităţii" răspund eu, îndepărtându-mă. Căci dacă contrazic "tradiţia românescă" nu pot fi decât de-ai lor. [pag. 144-145]