Cei doi doctori inamici s-au întâlnit în „ţara nimănui”; îşi căuta fiecare răniţii; după bombardamentul acela pustiitor, care amestecase trupele, şi făcuse să nu se mai ştie care-i spatele frontului şi care-i faţa; nici proiectilele nu se mai cunoşteau ale cui au fost: germane sau româneşti”; cei doi au dat nas în nas, au scos cu rapiditate revolverele adică numai românul; neamţul nu-l mai avea la şold; „Er könnte mich töten”; nu l-a omorât; românul „Herr Doktor” (şi s-au recunoscut imediat unul pe altul ca fiind medici, colegi – „colega” zicea neamţul – după însemnele de cruce roşie de la petliţe  şi epoleţi), şi-a pus revolverul la loc, în tocul de piele, la centură; în jurul lor gemeau mulţi răniţi; trebuiau să se grăbească; au improvizat o targă şi au început să-i care; spre marginea satului; unde nu se putea să fi murit chiar toţi; un sat ocupat de nemţi?; sau un sat eliberat de români?; cei doi medici nu ştiau; la urma urmei nu asta avea acum importanţă; importanţă aveau răniţii; îi depuneau unul lângă altul pe marginea drumeagului de ţară; ca după ce i-ar fi cules pe toţi, să dea o fugă în sat, după căruţe; un adevărat lazaret acolo, pe marginea drumului; spital pestriţ, de uniforme nemţeşti şi româneşti, amestecate; dacă însă le ascultai gemetele, uitai de uniforme; oameni; Menschen; cei doi terminaseră căratul; legau acum mâini şi picioare cu feşi confecţionate din cămăşile morţilor; ofiţerul român avea pistolul la el; dar ofiţerul neamţ avea cuţitul, un cuţit vânătoresc, cu lama scurtă şi mânerul plat; ascuns în cizmă; dacă românul l-ar fi percheziţionat, ar fi găsit cuţitul, nu l-a percheziţionat; şi el acum ar fi putut scoate cuţitul, să lovească, când „Herr Doktor Maior”, românul, era aplecat peste trupul unui sergent neamţ ca să-i lege garoul în jurul gambei ce sângera din abundenţă; n-a lovit, cum să lovească?; a apucat cuţitul de lama tăioasă şi l-a aruncat cu forţă, departe, cât a putut de departe, în buruieni, ca să nu-l mai găsească; hotărâseră: unul va rămâne aici, cu răniţii, iar celălalt se va duce în sat după căruţe; dar n-au mai avut când să-şi aplice hotărârea; bombardamentul a reînceput; parcă un  ochi drăcesc reperase drumul şi gurile de foc trasau o linie precisă, neezitantă, a morţii; drumeagul de ţară a devenit într-o clipă arătură; şir interminabil de gropi; acum răniţii nu mai aveau nevoie să fie pansaţi, ci doar înmormântaţi; în locul strigătelor, şi implorărilor, şi chemărilor... linişte; mai gemea totuşi cineva; şi încă cineva; se târau gemetele unul spre altul; el, neamţul, nu mai vedea deloc; „Starker Nebel”; s-au dibuit unul pe altul după gemete; s-au târât unul pe altul; s-au sprijinit unul de altul; sângele unuia îmbâcsea tunica celuilalt; pe urmă... pe urmă n-au mai ştiut unul de altul.
[pag. 196-197]