De obicei, meşteşugul se practica şi se transmitea în familie. Era modul cel mai bun de a forma o echipă de atelier. Membrii unei familii se cunoşteau mai bine, aveau încredere unii în alţii şi, mai ales, aveau toţi aceeaşi ţintă: bunul mers al casei lor. Copiii vedeau de mici cum se lucrează, cum se vinde şi ajutau după puterile lor. De pe la 10-12 ani intrau pe drumul pe care toţi meşterii îl trecuseră pentru a fi acceptaţi în breaslă.

Să ajungi membru al unei bresle nu era lucru simplu. Mai întâi trebuia să intri ucenic la un meşter. Practic, cei care doreau să înveţe meşteşugul şi nu erau fii de meşteşugari, îşi lăsau părinţii şi intrau, pentru o perioadă, cu totul în grija maestrului. În noua lor familie petreceau între 2 şi 4 ani, ajutând în atelier şi deprinzând cunoştinţe şi îndemânări specifice. Meşterul îi era ca un părinte, iar ucenicul îi datora ascultare în toate şi multă muncă.

După terminarea uceniciei, tânărul primea un certificat şi devenea calfă. Intrarea în grupul calfelor era însoţită de o ceremonie. Flăcăul îşi alegea o pereche de naşi, ca la cununie, şi oferea o masă îndestulătoare pentru toţi membrii breslei. Noua calfă ţinea o cuvântare şi bea trei pahare de vin: unul pentru ţară, al doilea pentru oraş şi al treilea pentru breasla sa. De acum tânărul avea două posibilităţi: să se angajeze la un meşter, unde să lucreze şi să continue să înveţe – de data asta fiind şi plătit – sau să plece într-o călătorie, prin alte locuri unde se practica acel meşteşug, pentru a acumula noi experienţe. Stadiul de calfă dura şi el între 2 şi 4 ani.

La sfârşit, tânărul trebuia să treacă examenul de meşter: avea de realizat singur, de la început până la sfârşit, un obiect mai complicat, dovedind astfel că este pregătit să intre în rândul breslaşilor. De asemenea, ca să fie acceptat trebuia să fie un om cumsecade şi era bine să fie însurat. După ce era primit în breaslă, noul meşter făcea un jurământ în faţa judelui oraşului că va respecta statutul breslei şi că va contribui la bunăstarea oraşului.[pag. 51]