Recitesc articolul lui Mircea Horia Simionescu (Ciudatul caligraf Radu Petrescu) despre care Dina Georgescu mi-a spus la telefon serile trecute (ieri? alaltăieri?) că i se pare tardiv, adică scris aşa cum se scrie un articol la lansare, nu unul despre un scriitor oarecum cunoscut şi care se şi bucură de  o anumită apreciere generală şi constantă. În această privinţă nu am nici o părere. Eu nici nu mă consider scriitor. În schimb, încă o dată, articolul îmi place ca la început, seamănă cu unul despre acele personaje princiare, în vestminte romane şi cu o cască războinică foarte împanaşată, din gravurile care ilustrează teatrul lui Corneille ori Racine, un articol frumos şi magnanim ca un principe racinian sau cornelian, aşa cum i-am şi spus lui Mircea Horia la telefon în dimineaţa joii când a apărut în România literară.

Mă îndoiesc că îl va încuraja pe directorul editurii să publice cartea mea. Dacă are o temere, oricând poate spune că nu o publică pentru că este prost scrisă.

À propos: a încuraja, a încurca, curmeziş, curpen, curte, curmale, curios, a curge, curând, a curăţa, a curta, scurt, scurtătură, curaj (il a du culot), curtenie, curbă, curvă, curent, curcă, curăţenie (medicamentul), a curăţa (=a ucide).

Sâmbătă, alaltăieri deci, vizitat de Eugen Barbu la redacţie, lângă sala Apolo, să-i mulţumesc pentru că a pomenit de Matei în Caietele din Argeş nr. 10 şi că în  nr. 155 din Săptămâna a scos din Jurnalul meu o frază. Îi spun pe nerăsuflate cele 4-5 formule de politeţă, adaug că îi urmăresc opera încă de când au apărut în Viaţa românească primele fragmente din Groapa.

Mă ascultă fără să spună un cuvânt, surâde doar, dă din cap. În sfârşit, îi dau un exemplar din ediţia a doua a lui Matei – şi aici îi aud vocea:

-      Dar eu am, am citit prima ediţie. Dar aceasta, adaugă, e altceva, cu
dedicaţie. Surâzând eu însumi, mă ridic, îi întind mâna, el mi-o strânge fără să se scoale în picioare. Nu se sculase nici la început.

Faţă fină, ochi plini de perspicacitate. Nu este mult mai în vârstă decât mine, la diferenţa aceasta pot spune că suntem de aceeaşi vârstă, dar ce diferenţă! El pare mult mai în vârstă, trecut prin tot ce se poate trece, e un om care se odihneşte bine, mănâncă bine, se îmbracă bine, călătoreşte, are toate cărţile de care are nevoie şi celelalte. Nu cred că se uita, însă, la ruptura de pe mâneca dreaptă a paltonului meu din fâş şi burete, nici la pantalonii mei de  licean sau la capul meu cu părul netuns, obrajii scofâlciţi, prost raşi, buzele aproape dispărute de subţiere, ochii ca nişte prune afumate, paltonul, scurtă umflată ca penele zbârlite de pe o găină bolnavă. Aspectul meu de găină bolnavă.

Ţ. era înfuriat de felul cum scrie despre Matei în Argeş, în contextul vieţii amoroase a curcilor şi găinilor de la ferma din Poiana: „Era să se întâmple o dramă, cum spune Radu Petrescu, analist, al cărui roman, Matei Iliescu, m-a făcut să gândesc la câte cărţi improvizate există în literatura română”. El găseşte că Eugen Barbu e ambiguu, dacă nu chiar ostil; eu gust nota lui ca pe un mic poem în proză care parafrazează Antropomorfismul lui Eminescu fiindcă, într-adevăr, Matei al meu e, ca orice roman de dragoste, un roman de basse-cour, de poiată, de curte de păsări. Paul Gherasim a şi desenat pentru coperta lui un stol de păsări în zbor. Şi apoi, într-adevăr, faţă de Matei foarte multe cărţi par nişte improvizaţii, are dreptate Eugen Barbu. [pag.186-187]