Trebuie să mărturisesc aici că nu mă interesează politica într-o foarte mare măsură, de la un punct încolo începe să mă plictisească. Dar mă interesează istoria şi mă interesează oamenii. Poveştile lor, gândurile lor, trăirile şi motivaţiile care îi împing spre un gest sau altul, spre o atitudine sau alta. N-am socotit nicio clipă că această carte ar fi  „politică”, chiar dacă evenimente politice  îndelung comentate, dar insuficient sau deloc înţelese, au determinat scrierea ei.
Am început în vara lui 2012 interviurile care stau la baza acestei cărţi şi am obţinut o galerie de portrete care vor popula cândva „expoziţia” unei epoci determinante cel puţin pentru un secol. Sunt portrete impecabile? Nicidecum. Au subiectivisme inerente, unele orgolii sau amărăciuni, dar dincolo de aceste „imperfecţiuni” umane sunt sincere, oneste. Mi-au plăcut şi cartea, şi titlul găsit de Günter Grass pentru scrierea sa autobiografică: „Dezvelind ceapa”. Cam asta mi-am dorit şi eu. Să dezvelesc, de obicei cu răbdare şi tact, fără agresivităţi inutile, sufletele unor oameni care au făcut istorie.
Nu ştiu dacă vă mai amintiţi, dar, cam tot pe atunci, Realitatea TV avea un promo de prezentare în care apărea şi Victor Ciorbea. Aşa cum pe alţii îi bântuie până la obsesie câte o frântură de melodie, intens difuzată de posturile de radio pe care le ascultă în maşină, pe mine mă bântuiau cuvintele lui: „Orice om din ţara asta ştie că în timpul guvernării CDR nu s-a furat...”
E greu de crezut - nu-i aşa? – mai ales cu imaginile de oameni politici încătuşaţi care ni s-au tot fixat pe retină în ultima vreme. Am obţinut o asemenea dovadă pentru că oamenii care au condus România în perioada 1996-2000 m-au primit în casele lor. Ciorbea a locuit într-un apartament de 66 metri pătraţi din Piaţa Sfântu Gheorghe până acum câţiva ani, când s-a îndatorat la bănci pentru construirea unei case pe care, îmi spunea atunci când ne-am întâlnit,  după o muncă asiduă de avocatură, alături de soţia sa, nu era sigur că o poate păstra. Cred că sunteţi de acord cu mine: unui prim-ministru care profită de avantajele funcţiei nu i-ar fi trebuit mai bine de zece ani de la terminarea mandatului  ca să obţină un credit de la bancă pentru construirea unei case şi nici nu ar fi fost pus în faţa riscului  de a o pierde în vremuri tulburi de criză. Nicolae Noica, predecesorul lui Miron Mitrea sau al Elenei Udrea la conducerea unui minister care a devenit al dezvoltării regionale, locuieşte într-un apartament de bloc din strada Spătarului, construit în perioada interbelică de unul dintre unchii săi. Dinu Gavrilescu, ministrul agriculturii, locuieşte într-un apartament de bloc în Piaţa Iancului. Sorin Dimitriu, fost preşedinte al Fondului Proprietăţii de Stat şi ministru al Privatizării, preşedintele de astăzi al Camerei de Comerţ  şi Industrie al Municipiului Bucureşti, locuieşte într-un apartament de bloc din zona Hristo Botev, care a aparţinut soacrei sale. Mă gândesc acum la acuzele de corupţie care i se aduc ministrului CDR al Industriei şi Comerţului, prim-ministrul perioadei 2004-2008, preşedinte al Senatului în actuala legislatură, Călin Popescu-Tăriceanu.  M-a primit în apartamentul de pe Calea Plevnei şi nimic din ce am văzut acolo nu te-ar putea duce cu gândul la câştiguri ilicite. Mă îndoiesc că locuinţa de la Snagov ar arăta altfel. Zoe Petre, the second best în ierarhia prezidenţială, locuieşte într-o casă construită de bunicul său în zona Mântuleasa. În vreme ce predecesorul său la conducerea SRI cumpăra fabrici, Costin Georgescu vindea un apartament în Balta Albă pentru a-şi construi o căsuţă în Dămăroaia. Cartierul i-a convenit pentru că putea ajunge  cu uşurinţă în centrul oraşului cu autobuzul 331. Preşedintele Constantinescu însuşi nu are altă proprietate decât casa părintească de la Brădet, iar copiii săi locuiesc în apartamente de bloc din cartiere obişnuite. [pag. 143-144]