[Fragment din discursul rostit de directorul liceului (M. Eminescu) în ziua de 2 Iunie 1938, cu ocazia ridicării pavilionului naţional]
 
[...] Ca om al şcoalei, în calitate de conducător al unui liceu teoretic dela graniţa ţării, am fost şi din răsputeri am încercat întotdeauna să fiu străjer aici, la periferii. În curs de 18 ani am insistat ca prin muncă, carte şi ştiinţă, prin conduită şi prin felul nostru de a fi, profesori şi elevi, să muncim pentru ţară şi rege, pentru noi înşine şi pentru viitorul nostru.
Am constatat însă lipsa unor elemente educative din trecut. Nu mai este astăzi ajutorul familiei, nu mai este docilitatea elevului.
Ne lipseşte ambianţa aceea de linişte, de colaborare, de armonie şi de tărie, care făcea din şcoala secundară o fortăreaţă a culturii generale.
Un liceu trebuie să fie un focar de cultură. Din liceu vor ieşi elementele de elită ale societăţii: inginerii, doctorii, avocaţii şi profesorii de mâine. Însă din progresul descrescând an de an, din psihoza tineretului nostru şcolar, din multele infracţiuni şi crime ce s-au înregistrat în vieaţa şcoalelor secundare, din amestecul politicianismului şi în sanctuarele culturii şi ale educaţiei tineretului nostru, - nu putea să iasă o lume bună de conducători, o elită a societăţii de mâine, care e chemată să ne ia succesiunea în conducerea ţării. Trebuia în mod categoric să vie ceva, să se facă ceva pentru încadrarea tineretului şcolar într’o ambianţă de muncă serioasă, de hărnicie, devotament şi disciplină românească, toate puse exclusiv în slujba intereselor naţionale. [...] Să nu treacă o zi fără de o faptă bună. Prin faptele bune ale tuturor, prin credinţă şi muncă, vom ajunge la idealul suprem al neamului nostru pentru viitor: încadrarea românismului în ritmul veşniciei, al slavei şi mărirei la care au ajuns neamurile latine din Apusul Europei.            [pag.71]