Textul începe kafkian: profesorul Culianu se scoală dimineaţa, pe 21 mai 1991, cu o uşoară durere de cap şi stă în pat, rememorându-şi viaţa. Şi se vede pe el terminînd Facultatea de Litere la Universitatea din Bucureşti, în 1972, după ce a susţinut în mod strălucit teza de licenţă despre Giorgano Bruno şi Marsilio Ficino. Este invitat la o bursă în Italia, dar autorităţile române nu-i dau paşaportul, din cauza „originii nesănătoase” şi a unor „note informative” privind preocupările nonconformiste (percepute ca subversive) ale tînărului Culianu. Cu toate că profesorii îl voiau pe post de asistent la Universitate, el primeşte repartiţia de profesor de limba română într-un sat din Bărăgan. Pleacă acolo pentru a-şi face măcar stagiatura, însă rămâne şapte ani, din 1972 până în 1979, timp în care studiază folclorul religios, magia şi mitologia populară, scrie şi unele cărţi despre gnoză şi dualism. În 1979 reuşeşte să se angajeze la un institut de cercetare al Academiei, în Bucureşti, probabil la Institutul de Istorie şi Teorie Literară.
În această biografie utopică sunt asamblate câteva personaje vag cunoscute, dar şi clişee generale ale intelectualului român din generaţia lui Culianu din anii ’70-’80. În 1986 îşi ia doctoratul despre Renaştere, dar nu poate să-şi publice cartea rezultată din teza doctorală. Publică în schimb, cu mare dificultate, alte câteva cărţi. În 1987, în urma unor gesturi de disidenţă, este trimis într-un soi de surghiun intern, într-o localitate din Delta Dunării. Acolo îl prinde revoluţia din decembrie 1989. Este chemat la Bucureşti şi numit ministru al Învăţământului sau ministru adjunct în guvernul provizoriu. Dar peste câteva luni îşi dă seama că este folosit ca un paravan pentru a legitima o putere abuzivă neocomunistă şi, ca atare, îşi dă demisia. În 1990, predă la Catedra de Orientalistică a Univesităţii bucureştene, participă la întemeierea Grupului pentru Dialog Social şi îşi ţine rubrica Scoptophilia (pe care el a susţinut-o realmente, tot anul 1990, la revista Lumea liberă, din new York), la Revista 22. Reuşeşte să-şi publice câteva cărţi în străinătate, numele lui devine notoriu, începe să fie tradus în Germania, Italia, Franţa. Participă la înfiinţarea Institutului de Istorie a Religiilor şi lucrează la o carte despre dualismele balcanice, despre bogomilism.
În fine, Culianu reajunge la ziua de 21 mai 1991, se scoală, se îndreaptă spre Universitate şi, înainte să intre, trece pe lângă o Dacie gri, din care doi securişti îşi sincronizau ceasurile. Aceştia ies din maşină, pentru a-l urma în clădirea Universităţii pe profesorul Culianu, pe care îl doare capul, la 21 mai 1991, în jurul orei 13.00. [pag. 138-139]