Revoluţia română ţine mai degrabă de domeniul imaginaţiei. Revolta străzii afost rezultatul unui imaginar colectiv în care acumularea tensiunilor, zvonurilor, disperării, iluziilor şi nerăbdării au depăşit temperatura de fierbere. Emoţia populară, cu formele ei violente, s-a arătat capabilă să răstoarne un guvern, să spulbere chiar un regim politic, dar nu a produs, de la sine, un nou dispozitiv de putere. Ca şi în celelalte societăţi postcomuniste, transformarea de regim a fost un fenomen profund heteronom, căci euforia populară nu a fost cu adevărat însoţită de o mobilizare socială şi nici nu s-a investit într-un proiect politic.