În momentul de faţă, exceptând o catastrofă medicală, întoarcerea în România ar fi pentru mine cel mai mare dezastru. Regret să o spun: deşi vin în România cel puţin o dată pe an, şi mă ţin la curent cu ştirile şi evenimentele culturale, îmi e din ce în ce mai greu să suport viaţa de acolo. Amestecul de arivism, prostie, cupiditate isterică şi mârlănie agresivă care a ajuns să domine aproape întreg spaţiul public, îmi repugnă. Bucureştiul, unde m-am născut şi am trăit până la 24 de ani şi pe care l-am iubit chiar şi atunci când era mutilat de Ceauşescu, s-a transformat în ultimii ani într-un oraş de coşmar, irecognoscibil, care-şi omoară cu inconştienţă ultimele oaze de istorie şi frumuseţe, sufocat de maşini, asaltat de zgomot, praf şi câini vagabonzi. România de azi este un spaţiu cu care am prea puţine în comun. În el trăiesc însă rudele mele şi prietenii mei (câţi nu au emigrat); tot acolo se află şi cele câteva locuri pe care încă le mai străbat cu plăcere (Parcul Ioanid, Librăria Cărtureşti, Muzeul Țăranului Român, zona veche a Sibiului, satele săseşti de pe Valea Târnavelor). Pentru ele, voi continua să revin. Din păcate însă, nu cred că lucrurile se vor schimba vreodată într-atât încât să doresc să mă întorc. O ultimă poveste: în 2007, înainte de Anul Nou m-am întâlnit întâmplător, în Bucureşti, cu o fostă colegă de facultate. Am horătât să ne vedem seara la o cafenea în centru ? urmau să mai vină şi alţi foşti colegi de an. Ne-am adunat ceva mai mult de zece persoane ? toţi terminaserăm facultatea cu medii peste 9. Doar unul dintre noi mai locuia în România. Nimeni nu dorea să se mai întoarcă. [pag 141-142]