„Munca în ilegalitate” nu a fost lipsită de riscuri. Intrat în UTC, Pavel a fost arestat în cursul unei razii polițienești din 1939, dar „la cercetări n-a recunoscut nimic din ceea ce privește activitatea sa politică și, după câteva ore, a fost lăsat liber, împreună cu ceilalți tineri”. După un scurt timp, i-a fost încredințată „sarcina de secretar al Comitetului Județean UTC Sibiu, sarcină pe care a avut-o până când a plecat militar”. Și din perioada de pe front a avut referințe bune la dosarul său de partid citat, unii tovarăși susținând, chipurile, că „în fața soldaților demasca propaganda mincinoasă fascistă, arătându-le acestora că războiul dus împotriva URSS este un război de jaf și cotropire”. Mă cam îndoiesc de asta, cu atât mai mult cu cât Pavel Aranici a fost lăsat la vatră cu gradul de sergent. În iulie 1945, ca vechi UTC-ist, a fost primit în PCR. Între timp, mama lui avansase și ea, grație „muncii” duse în ilegalitate, de la funcția de bucătăreasă într-un restaurant la cea de responsabilă a Gospodăriei de partid a activiștilor din Sibiu. Aranici a fost scos din producție în 14 iunie 1946, pentru a deveni „lucrător cu munca politică”, mai întâi la „județeana” de partid Sibiu și de acolo, în 1 septembrie 1949, la Secția Organizatorică a Comitetului Central al PCR.

În 1952, Alexandru Drăghici, care-l remarcase (din 1950, l-a avut subaltern), îl aducea prin transfer la Securitate, în înalta funcție de director al unei structuri în cadrul Direcției a III-a Informații și Contrasabotaj, care avea ca atribuții „acțiuni informative și armate”, menite să ducă la „lichidarea” grupurilor de rezistență anticomunistă din munții României: Serviciul Bande-Fugari. După un scurt curs militar, a fost și avansat de la gradul de sergent la cel de locotenent-colonel. Primele sale acțiuni arată că alegerea făcută de Drăghici nu a fost greșită. Unele dintre măsurile inventate de Aranici pentru a-i captura pe „bandiți” au fost cu totul inumane, dar au dat rezultate. I se atribuie eliberarea în munți a unor haite de câini, special dresați pentru a ataca omul, dar el se face vinovat cu siguranță de persecuțiile și chiar torturile la care au fost supuse rudele celor ce aleseseră calea rezistenței, prin lupta armată împotriva comunismului. Ca și de executarea sumară a unui număr încă necunoscut de partizani și susținători ai acestora, ale căror oseminte le găsim acum îngropate prn munți. [pag. 260-261]