S-a cristalizat astfel un soi de filozofie a supravieţuirii, reflectată în proverbe precum „capul plecat sabia nu-l taie”. Opresorii erau mult prea puternici pentru a li se opune rezistenţă, chiar dacă s-au înregistrat şi asemenea atitudini colective, specifice însă unor regiuni, dat fiind caracterul neunitar al spiritualităţii româneşti. Oltenii au fost, de pildă, mai puţin supuşi decât restul regăţenilor, de aici provenind, conform autorului, şi conducătorii celor două mişcări revoluţionare de la 1821 şi 1848. În Transilvania s-au înregistrat, de-a lungul veacurilor, mai multe revolte împotriva represiunii, dar acestea nu înseamnă o negare a filozofiei supravieţuirii ce caracterizează în general poporul român, indiferent de regiune.

Necesitatea funciară de a supravieţui indiferent de condiţii şi de costuri a avut şi alte urmări: românii s-au obişnuit cu traiul de azi pe mâine, cu fatalismul şi nepăsarea, cu lipsa de preocupare pentru viitor, chiar pentru cel imediat. A construi pentru viitor, a face provizii sau economii, erau întreprinderi lipsite de sens din moment ce ziua de mâine putea aduce o altă nenorocire, un alt năvălitor sau opresor ce prăduia ori distrugea întreaga agoniseală.  Din acest motiv românul s-a obişnuit  cu lucrul superficial, în salturi, la minima rezistenţă şi pentru minima rezistenţă. Iniţiativa, competiţia, respectul faţă de norme nu au avut aderenţă pentru că succesul lor este condiţionat  de perioade lungi de linişte, presupune o societate aşezată,  cu posibilitatea provizionării unui viitor măcar pe termen mediu dacă nu lung, ceea ce n-a existat în istoria tulbure a românilor. Lucrul superficial odată terminat, urma aşteptarea, lentoarea, indiferenţa fatalistă, lenea. [pag. 69-70]