România se eliberează chinuit şi convulsionat. Țara afişează o eliberare umbrită totuşi de tendinţe evidente de angajare totalitară, naţionalistă şi xenofobă. Timpul eliberării, ieşirea din negare, din minciună prin omisiune, se desfăşoară în doi timpi: şocul, urmat de asimilarea şocului. Șocul a fost dezvăluirea lucrurilor nespuse, nestudiate, evacuate despre politicile antisemite şi despre cei care purtau responsabilitatea acestei stări de lucruri. Au fost cifrele ? peste 250.000, peste 400.000, potrivit istoricului Jean Ancel, de morţi dintre membrii comunităţii evreieşti, deportaţi în Transnistria. Asimilarea acestui adevăr presupune o educaţie mai lentă. Eforturile de a rupe tăcerea în ceea ce priveşte realitatea unei culturi antisemite în sânul unei culturi pluraliste româneşti s-au petrecut în paralel cu eliberarea de comunism. Este pasionant de urmărit producţia unor tineri istorici, lucrările tinerilor arhivişti care, pe de o parte, reiau studiul politicii lui Antonescu, pe de altă parte, îşi propun să analizeze şi să publice primele arhive deschise ale istoriei Partidului Comunist şi Securităţii. Peisajul mental se clarifică şi se lărgeşte datorită studiilor despre istoria comunităţilor evreieşti din Banat, lucrări care conturează imaginea evreului din societatea românească, de-a lungul timpului...Tabuurile încep să cadă. [pag 31-32]