Românismul implică o disciplină severă, atât în cuget cât şi în faptă. El cere, din partea acelora care îl practică, o nemiloasă  autocritică. Xenofobia nu este românism. Nici demagogia naţionalistă. Românismul este un jurământ de credinţă în statornicirea pământului şi a neamului românesc. Este apoi o promisiune solemnă în întărirea organizaţiei de familie. În sfârşit, este o politică de selecţionare a valorilor, dreaptă până la cruzime. Toate mişcările politice, îndreptate spre selecţionare, au fost crude. Selecţia de neam cere purificare, şi purificarea este o distrugere a putregaiului, în vederea reconstrucţiei sănătoase.

Suntem noi oare pregătiţi la o politică necruţătoare pentru tot ce este putregaiu?

Vom avea curajul să începem cu ceea ce trebue început?

Aci este toată greutatea.

Acei cari ar trebui să facă începutul sunt prinşi, ca într’un cleşte, de deprinderile ticăloase ale trecutului. Nimeni nu are curaj. Încrederea în ordindea morală a statului român aproape că nu există. Cei mai mulţi dintre noi considerăm Statul ca o simplă maşinărie, prin care se pot câştiga bani, slujbe, sau ranguri sociale.

Iniţiativele generoase se izbesc de indiferenţă, sau sunt direct contrariate.

La baza politicei noastre ar trebui să fie aşezate însuşirile cu care fiecare Român vine pe  lume. Întru cât se respectă aceste însuşiri? Câţi dintre aceia care merită, ajung să-şi valorifice însuşirile?

Politica românismului nu se poate face, întrebând pe toată lumea şi respectând interesele tuturor. Ea presupune unitate de concepţie şi de acţiune. Clasa burgheziei este incapabilă să facă o asemenea politică, fiindcă ea valorează în om numai latura economică, gata fiind la compromisuri, în ceea ce priveşte laturea biologică şi spirituală a populaţiei româneşti.          [pag. 104-105]