Col. Viorel Oancea: Vreau să lămurim o problemă. Toți se leagă de articolul 7 al Regulamentului disciplinei militare care spune că „ordinul comandantului este obligatoriu pentru subordonați și se execută întocmai  și la timp”. Dar uită să întoarcă foaia  și să citească mai  departe: „Comandantul poartă întreaga răspundere  pentru legalitatea și urmările ordinului dat”. Sublinierile îmi aparțin. Deci, un comandant a dat un ordin ilegal – fiindcă acest lucru era ilegal: să tragi în popor; se știe că Armata e pusă să apere poporul, iar primul paragraf din jurământul militar este „să apăr poporul și patria”. De asemenea, mai scrie la acest articol: „Subordonatul își însușește nu numai litera ordinului, ci și spiritul lui. Când constată că nu poate executa ordinul primit, el raportează imediat celui care l-a dat”. Există vreau cadru militar care a raportat că nu poate să execute acest ordin? Și încă un lucru: se discută de patru ani că militarii – mă refer la comandanți, nu la militarii de rând, ci la cei care aveau grade mari – au fost parașutați în beznă totală, în Timișoara și în Cluj și li s-a spus că acolo este inamicul. Uită de fapt că în Timișoara revoluția a început de pe 15, de pe 16, și că abia pe 17 a început să se tragă în populație. Deci, toți comandanții – generalul Gușe, generalul Stănculescu, generalul Coman și toți ceilalți – știau exact ce este în Timișoara. Știau că nu sunt nici forțe străine, nici unguri, nici cine știe ce alte minciuni care s-au vehiculat atunci, ci că era populația! Era Timișoara întreagă! În acest caz așadar, cum poți să spui: „Eu am executat un ordin”? Dacă ești pe funcția aia mare, de șef al Marelui Stat Major și prim-adjunct al ministrului, ai niște avantaje mari. Dar când ești la o anumită treabă, trebuie să și răspunzi! Iar noi tocmai acest lucru îl cerem: cei vinovați de a da ordine – și aveau funcții de răspundere prin care puteau să discearnă ce se întâmplă, și nu să execute orbește ordinele lui Ceaușescu – trebuie într-un fel sau altul trași la răspundere. Pentru că eu, ca ofițer – și am spus asta și atunci, în decembrie '89 – îmi consider onoarea pătată  prin faptul că Armata a fost silită să iasă în stradă și să tragă împotriva propriului popor. Asta este o crimă extraordinar de mare, care pe mine, personal,  m-a afectat foarte tare. [pag. 425-426]