Dulcea mea, altă amânare, (se referă la contestaţia împotriva confiscării abuzive a mobilierului din apartament, mobilier care îi aparţinuse în mare măsură ei, şi nu lui E. Lovinescu sau Monicăi) ultima, dar să socotim de pe acum totul pierdut. Aşa îmi spune toată lumea. Mouette, nu te supăra pe mine, dar am să-ţi mărturisesc un lucru şi mai grav, care s-a întâmplat ieri, între 1:30 şi 2:30. Au venit două cozi de topor de la Sfaturile Populare. După discuţii despre mobile, despre dreptul meu asupra lor, surdul, care vorbea şi foarte prost româneşte, i-a spus celuilalt (un fost ziarist care l-a cunoscut pe tata şi părea că are sentimente ceva mai umane): „I-ai spus doamnei scopul vizitei noastre?” – „Nu, răspunde celălalt, dar am să-i spun acum. Ascultaţi, doamnă, va trebui să părăsiţi apartamentul în două zile”. (Ţine-te bine, fata mea dragă.) Pe scurt, am putut aranja cu ei să-mi caute o cameră unde să locuiesc şi să eliberez casa, toată casa, între 13 şi 17 aprilie, fără să iau cu mine altceva decât ce nu a fost trecut în inventar. Ce zici de lovitura asta, fata mea? I-am întrebat, la final: „Dar, pentru Dumnezeu, de ce, de ce acuma, când nu mai am decât o cameră de trecere (de vreme ce, ca să meargă la baie, Lila o să treacă prin camera mea de câte ori o să vrea)?” „Asta, au zis, pentru ca fiica dumneavoastră să-şi dea seama că nu mai puteţi locui aici, unde v-a lăsat ea.” „Aha.” Şi acum, când acuitatea momentului s-a estompat, pot să-ţi spun că am avut o clipă oribilă, de vlăguire, de sfârşit de viaţă. ( Într-o c.p. de pe 6 aprilie 1950, EBL îi cerea Monicăi s-o ajute să reziste: „Draga mea, preaiubito, habar nu ai tu cât de multă încredere am în tine; ştiu că eşti o fiinţă dreaptă, curajoasă, puternică, şi că ai să mă ajuţi cu adevărat ca, aşa departe de tine, să supravieţuiesc cu orice preţ”.) Simţeam că viaţa a început să mă părăsească, că a găsit supapa prin care să se scurgă; a fost cât pe ce să leşin. Discuţii: decizia de fond, îmi spuneau ei, vine de la persoane sus-puse, iar ei nu sunt decât mandatarii etc. Eu eram obosită, obosită. [...]

În timp ce-ţi scriu, dangătul clopotelor plânge peste oraşul cuprins de emoţie: e Joia mare, Joia celor douăsprezece Evanghelii. În mulţime, inima mea nu-i decât un hohot dureros. [...]  [pag. 312-313]