Această violenţă nu a fost doar apanajul regimului comunist. Ea a continuat să fie specificul instituţiilor politice după decembrie 1989. Ca dovadă, se poate menţiona represiunea brutală a manifestanţilor opozanţilor politici faţă de guvernul Iliescu, de pe 11 şi 13 iunie, din cursul a ceea ce se cheamă mineriadele – înscenarea apărării regimului de către mineri. Actele oficiale o dovedesc. Două persoane au fost împuşcate de poliţişti şi de militari, câteva sute de persoane au fost arestate şi torturate, la sediul poliţiei sau al altor unităţi militare, de brigăzi mixte de poliţişti, de ofiţeri de securitate şi de mineri. De altfel, serviciile secrete – Serviciul Român de Informaţii şi, de asemenea, Secţia de Informaţii a Ministerului Serviciilor Interne -, care au păstrat încă în funcţie un număr considerabil de foşti ofiţeri de securitate, au participat activ la această operaţiune, infiltrându-se printre manifestanţi sau reprimându-i pe aceştia.
Chiar dacă violenţa nu mai figurează printre practicile curente ale regimului politic postcomunist din România, cazurile semnalate din când în când de presă sau de organizaţiile de apărare a drepturilor omului dovedesc că un număr destul de mare de miliţieni, de procurori-generali, de ofiţeri de securitate, incapabili să renunţe la vechiurile obiceiuri, se află încă în funcţie în structurile de stat.
De-a lungul existenţei sale, regimul comunist a predicat public violenţa „fără milă” la adresa diverselor categorii de opozanţi ai regimului, întotdeauna în numele binelui comun – numit fie „dictatura proletariatului”, fie „construirea societăţii multilateral dezvoltate”. Mai târziu, în timpul Revoluţiei din decembrie 1989 sau al mineriadei din iunie 1990, puterea a numit-o apărare a liniştii publice de „forţele destabilizatoare”.
Înscenarea primelor mari procese-spectacol din epoca stalinistă şi-a găsit ulterior, în anii 80, echivalentul în urmărirea penală a intelectualilor – sub pretextul de a fi participat la activităţile unei secte imaginare, „mişcarea transcedentală” – sau în procesul intentat pe 3 decembrie 1987 participanţilor la revolta anticomunistă a muncitorilor de la Braşov.  Toate acestea trebuiau nu numai să pedepsească, ci şi să intimideze. Măsurile luate aparţineau aceluiaşi scenariu, prezent în toate ţările din estul şi din centrul Europei şi specific prin modelul terorii de stat aplicat „pe verticală”, în vederea controlării complete a societăţii şi a anihilării duşmanilor săi.
În România, începând din momentul când opoziţia anticomunistă internă fusese practic nimicită, în urma acţiunilor brutale ale Securităţii, acţiunile represive au vizat practic fiecare cetăţean. Ele însă nu au făcut decât să-şi schimbe forma. Din acest motiv, în cazul românesc, nu se poate vorbi despre o destalinizare a represiunii şi de instaurarea aşa-zisei „legalităţi socialiste”. Securitatea a acţionat întotdeauna din supunere, în urma ordinelor primite de la liderii partidului comunist care nu şi-au pus niciodată problema  unor reforme interne şi care continuau să practice un dogmatism  de tip stalinist. [pag. 180-181]