În exil, în exilul meu estetic, dar şi politic, ce a durat vreo două decenii bune, în Germania Federală şi, mai ales în Franţa, aceste ?obiecte suave? ale minţii, Eul, Libertatea sau Hazardul, cum o spuneam, nu s-au modificat, deşi totul în jurul meu se mişca: peisajul, oamenii, istoria. Spre iritarea mea, cel puţin în primii timpi, în primii ani când, ca orice om ?de bun simţ?, speram că, rupându-mă radical de mediul în care mă născusem şi mă formasem, aceste ?elemente constitutive? nu numai ale caracterului, dar şi ale destinului, se vor ?ameliora?, se vor nuanţa, poate chiar schimba. Aşa cum li se întâmpla atâtora în jurul meu, emigranţi, exilaţi din varii motive, care se precipitau în a se ?adapta? noilor ?condiţii de mediu?. [...] Dar, spre surpriza mea tot mai iritată, mai neliniştită, eu ? împreună cu cohorta ?cârjelor? mele sentimentale şi raţionale, reflexele mele ideatice, ideea mea despre libertate şi artă, despre istorie şi suferinţă, despre demnitate şi zei! ? continuam, la modul aproape ?imbecil?, să vieţuiesc ca şi înainte, deşi ?eul meu? ? sau, mă rog, unul dintre ele! ? luase hotărârile cele mai ferme şi de bun simţ, cum făceau atâţia din jurul meu, în aceeaşi situaţie, în apropiere sau la distanţă, aflaţi în aceeaşi ?situaţie ? limită?. Mai mult sau mai puţin ?îngrozit?, am constatat deci că sunt de fapt incapabil de ceea ce se cheamă adaptare, o altă adaptare pe care, iată, unui din jurul meu, scriitori sau nu, inşi care mi se păreau mai înzestraţi decât mine în ceea ce priveşte resorturile volitive sau intelectuale, o reuşeau destul de bine, ba unii chiar foarte bine. [pag 225-226]