Condamnări. Era la începutul lunii martie 1946, când activiştii şi comisarii se pregăteau să comemoreze în lagăr un an de la instaurarea unui "guvern democratic" în ţara noastră. Se întocmeau moţiuni, se pregăteau discursuri pentru a ne arăta adeziunea şi ataşamentul faţă de guvernul intitulat de "democraţie populară". Cât de popular şi cât de domocratic era şi câtă fericire ne-a adus, ştim cu toţii, pentru că milioane de oameni au suferit de pe urma acestei noi orânduiri. În bordeiul nostru erau câţiva ofiţeri, printre care: căpitanul Popescu S. ? fost comandant de campanie, care luptase contra partizanilor în Crimeea, căpitanul N. Dinu ? ofiţer de jandarmi, care judecase şi condamnase prizonieri, căpitanul în rezervă I. Timofte ? învăţător de prin judeţul Brăila, lipsit de orice personalitate, sublocotenentul I. Pupe ? acum mare activist, având în ţară un trecut foarte dubios, sublocotenetul M. Stoian ? student, şi alţii, care nu mai conteneau cu osanale aduse ruşilor, precum şi guvernului de la Bucureşti. Foarte mulţi dintre noi ajunseserăm la capătul răbdării. Nu mai suportam să auzim aşa ceva. Împotriva celor care le debitau căpătasem o ură şi un dispreţ fără margini. Cum era posibil să spui aşa ceva, în timp ce noi sufeream de foame, tremuram de frig, hainele de pe noi erau zdrenţuite, eram zilnic scoşi la corvezi, nu aveam dreptul la scrisori din ţară, trecuseră mai bine de doi ani de la armistiţiu, iar despre noi nimeni nu spunea nimic? Și, de câte ori încercam să-i înfruntăm pe aceşti laşi, noi ajungeam la carceră, iar ei jubilau... [pag. 110)