Oamenii stăteau muţi, ţintuiţi în scaune, ascultând cu ceasurile în mână cuvintele goale ale politrucilor şi aşteptând să plece acasă. De multe ori în consiliile profesorale de la şcoala la care predau, am auzit această întrebare pusă retoric în momentul în care spiritele se încingeau în discutarea unei probleme stringente: „Oameni buni, voi nu vreţi să plecaţi acasă?” Această interogaţie exclamativă închidea toate gurile. În mintea lor, înţeleg acum, între şedinţă de partid, consiliu profesoral, consfătuire metodică şi realitate se trasa o falie ontologică Lucrurile importante sunt în altă parte, acasă, aici este o ficţiune la care eşti obligat să participi în calitate de spectator şi este la fel de deplasat să iei de bun ce se întâmplă acolo, aşa cum este deplasat să intervii pe scenă pentru a despărţi doi actori care s-au încăierat în interpretarea unei bătălii.
La bacalaureatul din vara aceasta s-a copiat pe rupte. Am avut zeci de lucrări trase la xerox, cvasiidentice, ceea ce denota o fraudă netă la nivelul supravegherii. În toamnă s-a repetat situaţia. Am solicitat preşedintelui de comisie (un domn care predase ateismul la Politehnică, actualmente ocupându-se cu politologia) întocmirea unui proces-verbal în care să specificăm situaţia cu care ne-am confruntat. Domnul preşedinte s-a înălbit la faţă şi a afirmat răspicat că nu face niciun proces-verbal, că la el nu există probleme. În cele din urmă am ajuns la inspectorat, se pare că situaţia era foarte cunoscută şi că eu eram ciudatul care striga hoţul într-o lume unde de fapt toţi ştiu că toţi fură. De fapt, căci se ştie de drept – printr-un act oficial -, se fuge ca de dracu’. Oficial, aceste probleme nu există, în lumea consfătuirilor, a şedinţelor, a consiliilor profesorale nu e loc pentru ele. Şi nici pentru altele, în general nu e loc pentru viaţă pur şi simplu. [pag. 95]