[...] Când l-am refuzat pe unul dintre nu mai ştiu câţi reprezentanţi ai Instituţiei Malefice care încerca să mă recruteze în 1972, spunându-i că sunt foarte ocupat, că sunt scriitor şi universitar, că lucrez la o nouă carte (după cele opt sau nouă deja publicate), el s-a uitat la mine cu un dispreţ ascuns într-o falsă milă: „Oameni mult mai importanţi ca  dumneavoastră, mult mai ocupaţi,  academicieni, directori de institute de cercetare, profesori plini nu ne-au refuzat, şi dumneavoastră...” E de altfel motivul principal  care m-a făcut să părăsesc România, cum am mai spus-o. Scârba de suspiciunea generalizată, de interdicţia virtuală a încrederii. Or, cum spunea Andrei Scrima în Rugul aprins, pe care-l citeam la Cluj, „corelatul la nivel uman al credinţei este încrederea” (citez din memorie). Infernul, aş zice,  e un loc din care a dispărut  fără urmă încrederea. Cercul ultim şi cel mai larg, în imaginea răsturnată a  infernului dantesc pe care o proiectez asupra României în acest moment, e ocupat de cei care au înşelat încrederea, de cei care, făcând pact cu diavolul, au subminat încrederea, acest corelat la nivel uman al credinţei. Regăsesc acolo oameni în care am avut o infinită încredere împotriva neîncredereii, oameni pe care i-am admirat, care m-au fascinat, de mai aproape sau de mai departe. Paradoxul e că în acele vremuri negre mai puteai avea încredere : împotriva neîncrederii. Mai puteai înota împotriva curentului, riscând să fii tras la fund într-o bulboană invizibilă – cum li s-a întâmplat multora. Funcţiona un fel de donquijotism la nivelul relaţiilor personale, care se încrucişa cu alte donquijotisme, presupuse sau chiar, rareori, adevărate – ceea ce făcea aerul respirabil  şi dădea acelor relaţii o căldură particulară, care lipsea în Occident. ( Am suferit mulţi ani de această lipsă).
Pe de altă parte, cum începe să se vadă acum (încă prin ceaţa minciunilor, a justificărilor, a bârfelor şi contra-bârfelor), mulţi dintre intelectualii distinşi, apolitici, „rezistenţi prin cultură” cum se spune acum, erau în fapt marionete ale Securităţii. Fie că semnaseră pactul cu Diavolul, fie că nu, acceptaseră obligaţia umilitoare de a da informaţii când li se cereau. Unii, sub tortură psihologică, dacă nu fizică, fuseseră recrutaţi din  închisoare, înainte de 1964. Mironel Chiraleu n-a rezistat torturii psihologice şi a găsit mijloacele să se sinucidă chiar în timpul detenţiei (am povestit ce-am aflat despre moartea lui tragică în Amintirile în dialog cu Ionel Vianu. [pag. 119-120]