Îmi amintesc ziua în care verișoara mea mi l-a prezentat pe Liviu. Ne-a dus la părinții lui, care aveau o căsuță  pe malul unui lac din Constanța. Erau la un grătar. Eram o americancă de 25 de ani care se întâlnea cu 20-30 de oameni trecuți de 50 de ani. Era o întâlnire de familie, într-o duminică. Multă mâncare – asta e foarte românesc. „Ce faci aici? Cine ești? De ce ai venit? Ce părere ai despre România? Care crezi că va fi viitorul țării?”
Îmi amintesc că eram acolo, la grătar, în centrul atenției, și ei voiau să afle ce părere aveam. Am spus: „Știți ceva, sincer, cred că va dura trei generații”. Vorbe mari.
La începutul anilor 1990, soțul meu era șoferul unui italian în vârstă, un om de afaceri din București. La un moment dat, acesta s-a întors spre Liviu și a zis: „Știi ceva, aveți o țară foarte frumoasă”.
„Da, mulțumesc”, a răspuns Liviu.
Iar italianul a continuat: „E o țară bogată, dar oamenii sunt foarte săraci. Înseamnă că se fură foarte mult.”
De fiecare dată când mă gândesc la asta, îmi spun: vorbe înțelepte! E adevărat. Toată lumea fură. Ăsta e un alt lucru pe care nu l-am putut înțelege când am venit. I-am auzit odată vorbind despre femeia de la curățenie, care fură. „Da, dar n-am de gând să o schimb.”
„Cum adică, n-ai de gând să o schimbi? Ai prins-o furând detergent!”
„Da, dar n-a furat mult.”
„Faza cu furturile ține de niște valori pe care le ai. Nu ți se pare  o problemă să ai în casă o astfel de persoană, care umblă prin lucrurile tale? Nu poți să ai încredere în acea persoană. Cum poți să continui așa?”
„Nu fură mult.” Cred că ideea asta, că „nu fură mult”, poate fi întâlnită și astăzi. Probabil că peste tot în lume sunt probleme cu sustragerea de materiale de la companii dar aici, pentru că era normal să furi în timpul regimului comunist, furai de la stat, nu furai de la cineva. Nu luai de la Melissa, Bobbie sau Sue.
În timpul comunismului, funcționa piața neagră. Așa puteai să faci rost de benzină, de îmbrăcăminte, puteai schimba valută. Piața neagră era o parte din viața cotidiană. E un anume mod de a gândi  când faci lucrurile pe sub masă. În State nu gândești așa. Sunt sigură că se face la niveluri foarte înalte, licitații pentru autostrăzi, afaceri cu petrol; din când în când, auzi câte ceva pe la știri, dar vorbim despre infracțiuni la nivel foarte înalt, în mod normal acestea au loc departe de tine. În România sunt pretutindeni. M-am dus la poștă, a trebuit să las un mic bacșiș ca să pot să primesc acasă înștiințările despre colete. Prietenii mi-au trimis niște prăjituri care n-au mai ajuns. Așa că a trebuit să dau bacșiș și cadouri.
Am avut o problemă de infertilitate. Nu rămâneam gravidă. Doctorii au un sistem care perpetuează mita. Nu mai pare chiar o mită dacă o dai după. Dar, cumva, se așteaptă să plătești pentru serviciu. Am devenit maestră în a strecura plicuri doctorilor, pentru că toți spuneau: „Nu, nu, vă rog nu, nu e nevoie.” Dar buzunarele lor erau deja pline cu plicuri. Generalizez? Da, dar crede-mă, în mare măsură așa merg lucrurile în spitale. [pag. 195-197]