S-au revăzut cu toţii peste 18 ani, când emoţiile i-au copleşit pe toţi şi când mama nu-şi mai recunoştea copiii de atâta amar de despărţire...
Dar până la această revedere, au fost ani grei şi pentru Vasile Hodorogea. În 1941, fratele său mai mare, Gheorghe, l-a ajutat să se înscrie la Liceul „Vasile Lupu” din Orhei, iar în anul 1944 a fost nevoit să se refugieze peste Prut cu întreg liceul. În România, toţi elevii refugiaţi  au fost repartizaţi la diferite licee, iar Vasile Hodorogea a fost trimis la Liceul „Negru Vodă” din Făgăraş,  instituţie destul de prestigioasă. Dar cum locurile în internat erau limitate, adolescentul Vasile şi-a făcut dormitor pe o bancă pe lângă statuia Doamnei Stanca, din apropierea cetăţii. A fost până la urmă, totuşi, primit la internat, fiind considerat orfan.  Au urmat apoi anii de studiu, deloc uşori, dar lucrativi, căci efortul i-a fost răsplătit prin profesiunea de medic, dobândită şi profesată cu toată dăruirea. Între timp au fost vacanţele de Paşti şi de Crăciun, când rămânea singur în internat şi îşi medita colegii mai mici în schimbul hranei pentru sine şi pentru cele două surori mai mici, internate la azilul „Elena Doamna” din Bucureşti; a împrumutat cărţi de la colegi, căci ele nu erau în număr suficient pentru toţi elevii, dar cu toate aceste dificultăţi, elevul Vasile Hodorogea a fost în fiecare an premiantul clasei, iar liceul l-a terminat cu media generală 9,66, cea mai mare pe liceu. A obţinut totul prin muncă perseverentă. Au mai fost anii de timorare şi teroare, când Miliţia şi consilierii sovietici îi urmăreau pe basarabenii „repatriaţi forţat”, pentru a-i deporta şi pe aceştia în Siberia. Ei mişunau prin case şi ziua şi noaptea şi puteau veni oricând la internat pentru a-i racola. În acest coşmar diurn, un coleg de clasă îl încuia în dulapul de haine cu tot cu geamantanul cu care venise de acasă. Noroc, rezistenţă sau providenţă, dar nu l-au găsit.
După ce şi-a luat cu succes bacalaureatul, a susţinut examene de admitere la Facultatea  de Medicină din Bucureşti, la care, evident, a fost admis. A locuit la căminele de la Cotroceni, în fostele grajduri regale, cu câte zece-douăzeci de paturi în cameră şi cu ciment de jos. Pentru a-şi asigura hrana a mai susţinut câteva probe suplimentare pentru a fi admis la Institutul Medico- Militar. În felul acesta, hrana şi îmbrăcămintea  îi erau asigurate şi tânărul student putea să-şi vadă doar de învăţătură, ceea ce a făcut să fie avansat la gradul de sublocotenent, iar foarte curând la cel de locotenent. Avansările i-au adus şi o soldă lunară substanţială, care-i permitea să-şi ajute şi cele două surori subnutrite. Cu toate aceste avantaje, supraefortul intelectual şi fizic i-au provocat un ulcer cu complicaţii, în urma căruia a fost pensionat, aşa încât a absolvit facultatea ca student civil.
Repartizarea a primit-o în comuna Orlat, judeţul Sibiu. În 1957 toţi cei trei fraţi Hodorogea, medici, profesau în Sibiu, însă, în urma unei redistribuiri a cadrelor medicale unul dintre ei a fost nevoit să-şi schimbe localitatea. Vasile Hodorogea a rămas în acest oraş...
 Un alt absolvent al Liceului „Radu Negru”, promoţia 1951, arhitectul Gheorghe Leahu (înrudit pe linie maternă cu Pan Halippa), domiciliat în Bucureşti, nota:
Tatăl meu, Teodor Leahu, era om de afaceri şi proprietar, iar mama, Ana Leahu, scriitoare şi publicistă. Casa părintească, cu arhitectura pretenţioasă, în care m-am născut şi eu, şi sora mea, era situată în cea mai centrală zonă a  oraşului, peste drum de „Grădina Soborului” şi a Catedralei. În 1940, după ocuparea Basarabiei de către sovietici, ne refugiem în Bucureşti. În acest timp, bunicii mei paterni, Gheorghe şi Olimpiada Leahu, ţărani răzeşi rămaşi în satul  Cegoreni, jud. Orhei, sunt deportaţi în Siberia, unde au decedat.
Când, în 1941, ne-am reîntors vremelnic din refugiu acasă la Chişinău, am participat împreună cu părinţii mei la funeraliile  naţionale pentru îngroparea  creştinească în sicrie de lemn de brad îmbrăcate în drapele tricolor a peste 40 de intelectuali, politicieni şi clerici deshumaţi din pivniţele adânci ale Institutului Agronomic din Chişinău. Eram copil, dar m-au impresionat relatările părinţilor mei. Cei 40 de români, fruntaşi ai oraşului, mulţi cunoscuţi, au fost bătuţi, mutilaţi şi, cu mîinile şi picioarele legate cu sârmă ghimpată, au fost împuşcaţi în ceafă cu gloanţe „dum-dum”, după „tehnologia” inventată de slujitorii NKVD şi GPU. Tatăl meu, în vârstă de 55 de ani, care avea gradul de căpitan în rezervă, este concentrat şi pleacă imediat pe front. Este grav rănit în luptele din Ungaria şi Cehoslovacia, este adus în ţară pe targă într-un tren militar şi este internat în Spitalul Militar Zonă Interioară 245. Spitalul Z.I. 245 era instalat în clădirea Liceului „Radu Negru” din Făgăraş. Copil fiind, în vârstă de 12 ani, am fost impresionat de impunătoarea clădire – spital militar, pe acoperişul căreia erau vopsite cercuri imense albe cu crucea roşie. Plecând din Bucureşti la Făgăraş, mama, sora mea şi cu mine îl vizităm pe tatăl meu la spital. Internarea sa timp de mai multe luni ne obligă să ne stabilim în oraşul Făgăraş, ca să fim mai aproape de patul său de suferinţă. Printre colegii de salon ai tatălui meu, l-am cunoscut atunci pe profesorul  de germană Engelhart, om cu o mare dragoste pentru copii, care, după vindecare, se deplasa greu, a rămas invalid.
Ne-am mutat în Făgăraş, într-o cămăruţă modestă închiriată de la doamna Essigman, o săsoaică în vârstă care locuia  pe strada Galaţului nr. 34, în apropierea podului de peste Olt. Pe tatăl meu îl vizitam zilnic. Mama s-a angajat funcţionară la Primăria Făgăraş, sora mea, Leahu Ludmila, născută în 1930, s-a înscris la Liceul de fete „Doamna Stanca”, iar eu la Liceul „Radu Negru”.[pag. 45-47]