Piaţa Universităţii, concepută de la începutul construirii sale ca un spaţiu urban precis închegat, a mai trecut prin modificări. Clădirea concepută de arhitectul Alexandru Orăscu ca volum echilibrat care respecta principiile neoclasice de bază : simetria faţă de centrul de interes, dominarea orizontalei etc. a suferit adăugiri nefericite, supraetajări care i-au şodificat echilibrul şi raportul între diferitele travee. Apoi, în anii 1928-1930, arhitectţii Nicolae Ghica-Budeşti şi Alexandru Baucher proiectează corpurile ce continuă clădirea Universităţii. Se realizează astfel patrulaterul care închide curtea interioară. Ca efect al amplificării volumului, clădirea devine o construcţie cu patru faţade : două laterale pe strada Academiei şi bulevardul I.C.Brătianu şi două principale : faţada veche spre bulevardul Academiei înglobat acum în bulevardul Carol I şi cealaltă pe strada care va prelungi aşa numita Strada Nouă/Edgar Quinet până la bulevardul I.C.Brătianu, conform proiectului gândit şi aprobat încă din anul 1912. Ultimele istorii ale clădirii Universităţii se vor petrece în 1944, când o bombă va distruge tocmai ceea ce mai exista din bătrâna clădire proiectată de Alex. Orăscu. Rămasă ca un patrulater ciobit, clădirea a fost întregită îm anii 1970, dar spiritul neoclasicismului nu a mai putut fi reînviat.[pag. 92-93]