Cu ani în urmă eram în Basarabia. Mergeam încet, cu maşina, pe drumul de ţară plin de gropi şi noroaie printre satele sărace şi triste, ce ţineau parcă la sân, într-o muţenie sfântă, îngenuncheate în faţa lumii barbare ce trecuse peste ele, toată suferinţa lumii. Casele mici, crescute parcă din pământ, nu îndrăzneau să se dezlipească prea mult de el şi săteau cuminţi şi lipite de ţărâna sfântă într-un permanent şi neauzit suspin.

„Aici m-am născut şi am copilărit eu!” mi-a spus dintr-o dată Nicolae Dabija, prietenul meu, acea conştiinţă vie arzândă a neamului basarab de azi, condamnat parcă la o veşnică agonie.
M-am uitat şi am văzut în faţa mea o modestă casă de ţară, aşa cum numai în basmele noastre se arată. Micuţă, curată, îngrijită, dar nelocuită. Părinţii lui erau acum doar două priviri triste dintr-un tablou de nuntă în care nu puteai citit bucuria cununiei, ci doar dorul nemângâiat după ţara pierdută.

În biblioteca modestă din hol am văzut mai multe cărţi. Mai toate erau în ruseşte. Şi doar acolo, în clipa aceea, nu ştiu de ce, am simţit ca un tragic fior fizic murmurul dureros de duios al limbii în care m-am născut. Căci cele câteva cărţi scrise în limba română stăteau înghesuite, smerite, dar atât de vii între slovele chirilice care încercau, parcă, furioase, cu gelozie făţişă faţă de limpezimea şi cinstea lor sufletească, să le sufoce. „Ca să nu m-audă autorităţile, când eram mic, fugeam în pădure şi spuneam de unul singur versurile lui Mihai Eminescu, copacilor!”, mi-a zis brusc Nicolae. Apoi, după o pauză în care tristeţea îşi găsi, din nou, pentru o clipă odihna, continuă: „Ştii, pădurea asta e ciudată. La mijloc, în inima ei, păţi să găseşti meri, peri, cireşi. M-am gândit că Dumnezeu a făcut-o când era copil!”, îmi spuse el, zâmbind. [pag. 110-111]