Ultima lui seară de spital a fost un coşmar. Îl vizitasem de mai multe ori, căutasem soluţii pentru a-i găsi o garsonieră undeva, un spaţiu unde să poată locui în ipoteza eliberării, fie şi provizorie, deoarece generalul Diamandescu, cu o grabă reprobabilă, profitând de situaţia în care se găsea Gogu Rădulescu, s-a mutat în locuinţa acestuia, lăsându-l în stradă. Miza probabil pe faptul că acesta nu va mai ieşi niciodată din închisoare sau că, odată cu poziţia dobândită, de partea sa trecuse automat şi dreptatea. Din păcate, în absenţa unei locuinţe, spitalul rămânea singura soluţie. În seara respectivă, după ora 9, am mers împreună cu Daniela Boeraş, soţia cunoscutului oftalmolog, care, în paranteză fie spus, îl aproviziona cu mâncare gătită încă în perioada când căderea comunismului părea o dorinţă pe care prea puţini aveau curajul să o exprime deschis. L-am găsit ţinându-se de clanţa uşii de unde nu am reuşit să-l desprind uşor. Medicul de gardă mi-a povestit că stătea acolo de la cinci dimineaţa şi le spunea tuturor că voi apărea foarte curând să-l duc acasă. Deşi nu mâncase nimic, căci nici nu voia să audă de hrană, dorea un singur lucru, să plece imediat acasă, la casa pe care nu o mai avea. Orice dialog era exclus. Slăbise foarte mult, era nespălat şi nebărbierit, un trening albastru pe care nu-l dezbrăcase probabil de mai multe săptămâni acoperea un maiou de care nu s-a despărţit din ziua arestării. Era foarte speriat, se uita îngrijorat în toate părţile, încât ajunsesem să mă tem de reacţiile lui dacă din întâmplare prin zonă ar fi apărut vreo uniformă.

În vreme ce căutam soluţii, în faţa pavilionului a apărut o maşină şi el, crezând că ne aparţine, a intrat înăuntru, de unde am reuşit să-l scoatem după mult timp pentru a-l trece în maşina cu care veniserăm. Acolo, teama că-l vom duce la închisoare, sau oriunde altundeva, dar nu acasă, atinsese paroxismul. La vreun hotel era imposibil, de frica unor anticomunişti, pe cât de postrevolu-ţionari, pe atât de agresivi. Probabil că nici nu l-ar fi primit. În maşină, mi s-a ghemuit în braţe şi a început să mă roage în şoaptă să nu-l părăsesc. Până la urmă, doamna Boeraş a găsit o soluţie provizorie: fosta vecină, doamna Măriuca. Nu ştiam dacă are un pat în plus, nu-i cerusem consimţământul, dar proctic nu exista nici o altă posibilitate. Femeia, foarte generoasă, l-a acceptat, deşi aştepta oaspeţi. De fapt, nu cred că am fi reuşit să-l mai scoatem din casă...[pag. 46-47]