Teodor Baconschi – Să facem mai întâi o poză a intelectualităţii în comunism. Acel regim a încarcerat pe motive politice toate vârfurile elitei interbelice, odată cu liderii politici de toate culorile, de la socialişti până la legionari. Se spune că unii (precum Călinescu, Sadoveanu, Camil Petrescu, mai apoi Arghezi) ar fi scăpat pentru că „s-au dat cu comuniştii”. Nu cred.  A existat o categorie de intelectuali direct anticomunişti, care nu au fost reciclaţi: ar fi fost prea de tot! Aşa că au luat calea exilului (ca Eliade, Cioran, Ciorănescu, Vintilă Horia etc.), au fost marginalizaţi (cu sutele, de la Blaga până la Victor Papilian) sau au fost închişi fie înainte, fie după moartea lui Stalin, când Bucureştiul a intrat în panică, speriat de revoluţia anticomunistă din Ungaria. Recuperaţi şi chiar proptiţi în noua Academie a RPR au fost anumiţi intelectuali cu vederi „progresiste”, de „stânga”, care cochetaseră de mult – şi uneori direct – cu ideile comuniste.  În paralel, noul regim a căutat să-şi formeze propria elită intelectuală, care a devenit opţională abia prin anii ’70. Pe „linie” culturală, a apărut „Şcoala de literatură” prin care au trecut o groază de nulităţi, dar şi talente incontestabile, precum Nicolae Labiş. Generaţia tatălui meu a fost într-o situaţie de interregn geopolitic: el, bunăoară, a început studii de Drept sub monarhie (la Univesitatea „Regele Ferdinand” din Cluj) şi le-a terminat în Republica Populară Română. Refugiat cu toată familia din Hotin, unde bunicul era preot, Anatol Baconschi (avea să devină cunoscut prin grafia „Baconsky”, pe care am adoptat-o şi eu pe primele  mele cărţi) debutase sub auspicii... suprarealiste. După un război mondial (în care România fusese când cu Hitler, când cu Stalin), pe fondul penuriei alimentare şi al propagandei sovietice sprijinite şi de stânga intelectuală occidentală, tânărul poet şi eseist avea de ales între exil, puşcărie şi adaptarea, credulă, la promisiunile utopiei roşii, care – atunci – părea să reprezinte viitorul. Într-un fel singurul posibil, urmărit cu patimă şi cu exaltare aproape religioasă...

Aici se nasc interminabile discuţii despre poemele proletcultiste pe care scriitori altminteri talentaţi le-au „livrat” în epocă. Unii din convingere şi naivitate pură (aşa cum avea să recunoască peste ani Nina Cassian), alţii din oportunism, alţii dintr-o datorie, prost înţeleasă, pentru mersul vremurilor.

A.E. Baconschi a publicat câteva broşuri proletcultiste, de care s-a dezis, public, la primul congres al scriitorilor, din 1956. După dezicere, a urmat dizgraţia: până la 4 martie 1977, când a murit tragic, la cutremur, poetul n-a mai avut nici o slujbă (fusese, amintesc, redactorul-şef al revistei clujene Steaua, care apare şi azi). A trăit numai din drepturi de autor şi din cărţile traduse în Germania sau Austria, începând cu Biserica neagră (1970), primul roman antitotalitar din literatura română postbelică.  [pag. 134-136]