În perioada aceea, înfometarea atinsese cote maxime, apăruseră o mulţime de boli neînţelese, deţinuţilor le cădeau dinţii, le putrezeau gingiile, li se întuneca vederea, pielea lor arăta de parcă ar fi fost gata-gata să năpârlească, oamenii mureau pe capete. Pe fondul general de subnutriţie, a izbucnit şi o epidemie de gripă – gripa din 1958 -, care a făcut ravagii în populaţia închisorii. Informată de rapoartele medicilor, administraţia ridica din umeri. Soluţia a găsit-o Goiciu, comandantul penitenciarului. El a hotărât ca, în loc de hrană şi medicamente, bandiţii să primească zilnic câte o ceapă. Ştia el încă din ilegalitate, de pe vremea în care lucrase la C.F.R. (pretindea că e ceferist, titlu de nobleţe pentru camarila lui Dej, dar fusese cazangiu la Galaţi), că leguma aceasta are puteri miraculoase. Împreună cu ceapa, celor atinşi de gripă li se dădea şi câte o pastilă. Un bătrân din Babadag a refuzat şi ceapa şi pastila.
Nu primesc eu leacuri de la comunişti, a explicat el.
Ştia bine ce face. A murit curând, mulţumit că nu participă la
secătuirea rezervelor alimentare şi farmaceutice ale statului de democraţie populară. Înţelegea că economisirea în puşcărie a unei funii de ceapă echivalează cu prosperitatea cetăţenilor liberi. Şi vecinii de pat au apreciat cum se cuvine sacrificiul bătrânului. Nu i-au anunţat moartea şi l-au mai ţinut o zi în celulă, ca să-i mănânce ei turtoiul şi ceapa făcătoare de minuni. Din când în când, Goiciu trecea prin celulă, să vadă cum se mai simt bandiţii lui. Se aşeza pe banca din  mijloc şi stătea de vorbă, omeneşte, cu deţinuţii. Odată, l-a invitat să ia loc lângă el pe seniorul încăperii. Era un bătrân trecut cu mult de nouăzeci de ani, mic proprietar agricol, care nu participase la nici unul dintre cele două războaie mondiale, pentru că, după cum spunea Florian Petruţ, era prea bătrân chiar şi pe vremea primului război. [pag. 337-338]