A.M.P.: Da, veri. Ghiţă Ionescu fusese primul director al BBC şi al Europei Libere, dar nu era, în primul rând, un jurnalist, ci un adevărat savant. A fost profesor la London School and Economics ş.a.m.d. Şi m-a sunat când eram la BBC, la Londra, într-o vizită de două zile; eram la Christian Mititelu, directorul secţiei române a BBC. Şi Ghiţă Ionescu, la telefon,  mă întreabă direct: „Am citit textul tău. Cine eşti? Ce formaţie ai?” M-a luat foarte dur. După aceea Monica Lovinescu mi-a spus că acesta era stilul lui, că şi pe ea o luase la fel, cu două generaţii înainte. „Cine eşti? Ce faci?” Ca pe urmă să spună: „Eu nu ştiu cum ai ajuns tu aşa deşteaptă”, că nimic din ce-i relatam eu nu corespundea cu ce aştepta el. „Eşti foarte deşteaptă, dar nu ai formaţia care trebuie. Jurnalismul este o totală pierdere de vreme. Vino la mine la club, să ne cunoaştem. Tu trebuie să faci un doctorat în ştiinţe politice.”  Vă daţi seama, nu ne întâlniserăm niciodată. Deci, în urma acelui articol, a luat decizia să-mi schimbe viaţa. Câteva săptămâni mai târziu m-am dus la Paris, unde i-am întâlnit pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca, care au fost din prima foarte generoşi cu mine. Au publicat nişte texte din acelea superentuziaste chiar la începutul anilor ’90. Cum au publicat mai târziu despre Horia Patapievici. Numai că eu nu le-am republicat pe ale mele. Nu sunt aşa cunoscute. Dar Ierunca mi-a scris un text din acelea că-ţi vine să te ascunzi sub pat de ruşine că te laudă cineva aşa de tare. Şi au fost buni cu mine, au fost extraordinar de buni şi de protectori cu mine. Ei apreciau oamenii după lipsa lor de înclinaţie către compromis. Iar eu nu eram înclinată către niciun compromis, deci de asta cred că mă calificam în ochii lor. În al doilea rând însă, apreciau şi partea intelectuală. Eu am dezamăgit-o până la urmă pe Monica Lovinescu, pentru că m-am lăsat de literatură. Şi ea a simţit încă de atunci, după întâlnirea mea cu Ghiţă Ionescu. Când a auzit că m-am întâlnit cu Ghiţă Ionescu, s-a îngrozit, pentru că ei erau convinşi  că sunt un mare talent literar. Monica Lovinescu, în orice caz.  Ghiţă Ionescu m-a trimis la Harvard, m-a pus pe un alt circuit. Când Monica Lovinescu a  auzit despre discuţie, a zis: „A pus Ghiţă mâna pe tine”. A zis textual: „Suntem în competiţie cu Ghiţă. A pus Ghiţă mâna pe tine, da’ Ghiţă te nenoroceşte!”  Şi a început  să-mi dea nişte exemple de altfel foarte celebre, care mie îmi plăceau foarte mult (Ciorănescu, de exemplu). Ghiţă Ionescu avea reputaţia unui tiran. Monica, de exemplu, nu fusese populară la Europa Liberă. Se certa cu oamenii de pe acolo, că ea era doar colaboratoare, locuia la Paris. Şi Ghiţă, în perioada directoratului lui, care n-a fost prea lung, că se certa cu foarte multă lume, îi aprecia pe cei deştepţi şi cu ceilalţi ştergea pe jos, iar atunci când Monica a avut un conflict  cu cei din redacţie, Ghiţă s-a dus şi le-a spus: „Măi imbecililor, niciunul nu aveţi un dram din talentul ei. Ea are talent. Vă dau pe toţi afară!”. Acesta era stilul lui. El, dealtfel, rămăsese foarte prieten cu ei, dar avea o cu totul altă viaţă decât a lor.
Şi aceea a fost o mare alegere pentru mine, care s-a profilat atunci, alegere pentru cariera intelectuală.  Pentru că eu n-am vrut niciodată să plec. N-am vrut să plec nici la Harvard. M-au trimis Ghiţă şi actualul meu soţ – acesta-i alt episod, o să-l povestesc – cu şuturi în spate. Aveam toate actele, dar m-am dus cu trei săptămâni mai târziu. Am fost ultima persoană care s-a prezentat în anul respectiv. Aveam Expresul, aveam şi alte lucruri de făcut.  Nu-mi venea să plec. Nici nu ştiam cum să-i spun lui Nistorescu că plec. A fost cât se poate de complicat. [pag. 144- 146]