De Cristian Racovsky mă leagă o dublă prietenie, lungă de 23 de ani.
În 1905, Revoluţia Rusă era în toi. Gorki fiind arestat, protestul s-a mondializat. Mai era ţarismul sugrumător. Bucureştiul proletar a ţinut să-şi alăture glasul. Mă aflam acolo, tânăr adept.
Mişcarea muncitorească se refăcea greu după o grea trădare, comisă de primii conducători-intelectuali, care plecaseră „să formeze aripa stângă a partidului liberal”, unde, dînd de puful sinecurei, se complăceau. Noii conducători, toţi muncitori, între care Frimu – după 15 zile a murit sub bâtele Siguranţei „liberale” -, aleseseră pentru miting ziua de 24 ianuarie, sărbătoarea naţională a Unirii Principatelor. Astfel, le-am stricat petrecerea. A avut loc o împărţeală copioasă de pumni de o parte şi de alta. Acesta a fost botezul meu revoluţionar.
Am primit o caldă strângere de mână de la Cristian Gheorghievici, care a apărut la tribună ca un bolid, cu barba hirsută de-atunci şi privire numai flăcări. Doar câţiva militanţi bătrâni îl cunoşteau. Apariţia neaşteptată, primele ţâşniri de indignare molipsitoare – pe care un pitoresc accent bulgăresc le făcea şi mai fremătătoare -, gesturile puternice, convingătoare, variate, mereu altele, şi mai ales acea sinceritate emoţionantă de care sunt pătrunse toate discursurile lui Racovsky, au electrizat în acea zi memorabilă adunarea din Sala Eforiei.
De atunci şi până la măcelul mondial n-a încetat o clipă să fie conducătorul nostru neînduplecat şi incoruptibil; arestat la Iaşi, mujicii revoluţionari din armata ţaristă l-au scos în triumf din închisoare. În ciuda nenumăratelor deosebiri de vederi, n-am încetat să-l iubesc cu duioşie, de aproape sau de la depărtare. Am scris în l’Humanité, în numărul din mai 1922, ce bucuros am fost văzându-l pe lista diplomaţilor bolşevici la Conferinţa de la Geneva din acel an. Pe atunci, fotograf ambulant pe Promenade des Anglais la Nisa, îi admiram „destinul excepţional” şi mă înduioşam de al meu.
Iată din ce-i alcătuită credinţa mea revoluţionară: numai din sentimente. Să fie oare făcută dintr-un material prea fragil? Habar n-am, dar când îi văd pe savanţii marxişti trăgând în spatele celei mai frumoase cuceriri a proletariatului, îmi vine să mă felicit pentru neştiinţa mea în ale marxismului. [pag. 354-355]