? Curtea noastră mare, pe care o ştiam acoperită de un covor verde de iarbă îngrijită, acum era înţesată de oameni, toţi îmbrăcaţi în doliu. În faţa casei preotul ţinea ultima cuvântare. Oroarea de a o şti pe mama moartă, iată devenise un fapt tangibil. În duram suferinţa, strângând din buze să nu ţip. Văzându-mă la poartă, toţi şi-au întors capetele, uimiţi de minunea lui Dumnezeu ce mă ajutase să ajung în ultima clipă. Odată în plus, toţi credincioşii s-au convins de puterea Celui de Sus. Cu mâinile tremurânde, am îmbrăţişat coşciugul, sărutându-i fruntea şi mâinile care trudiseră pentru noi, lăsând lacrimile sufletului să-i ude veşmintele. La noi în Dăncăuţi, morţii nu se duc cu maşina ori cu căruţa spre locul de veci, ci sicriul este purtat de şase bărbaţi, cei mai cinstiţi, credincioşi şi destoinici din sat, în faţa lui Dumnezeu. Aşa s-a întâmplat şi acum. Era în 1 octombrie 1974, o zi călduţă cu soare blând şi cer senin. Conform dorinţei mamei noastre, de la poarta cimitirului am preluat noi copiii ei, coşciugul pe umerii noştri, copii de care a fost mândră cât a trăit.?