14 august

[...] Astăzi, între orele 1-4,30 PM primele două conferinţe ale lui Solomon Marcus. (Va ţine cu totul opt; probabil câte două în fiecare şedinţă.) Urmate de o recepţie la Sorin Israil, fost elev al lui, la care nu vom merge. Una dintre temele conferinţelor , „Greşeala ca sursă a creativităţii”, mi se pare extrem de interesantă fiindcă într-adevăr mulţime de descoperiri s-au datorat celor mai variate forme de încălcări ale normelor zilei, ale regulilor, consecinţe ale drumului greşit, opticii sucite.

După aproape patru ceasuri de ascultat matematică – mă rog, matematică pentru marele public – ne întoarcem zdrobiţi acasă. Din cauza unei engleze împiedicate, Marcus a ales să proiecteze pe perete pagini de manuscris pe care e scris textul şi să le citească astfel. Un procedeu pe care l-a mai exersat, fiindcă textele conferinţelor nu sunt noi. Le-a mai spus şi altora. Unele îi ies foarte bine, altele nu. Pentru că nu poate nuanţa argumente mai fine, alege distincţiile simple. Uneori dă exemple pe care nu le mai leagă într-un snop. Nu rezultă nimic din ele. În plus, la dificultăţile de limbă se adaugă faptul că nu aude bine. Se apropie de cel care întreabă, îl ascultă atent, dă impresia că  înţelege totul, dar atunci când răspunde îţi dai seama că vorbeşte despre altceva. Dar la conferinţa despre greşeli tot mă duc. Şi apoi, pentru un om de 83 de ani se poate spune că se ţine foarte bine.
17 august

[...]Tăcerea deosebeşte spaţiul românesc de Noua Anglie. Azi, ca de obicei, la brutăria „Seven Stars”, după croasanţi. Cum vin cam târziu, am parte de o coadă rezonabilă: vreo douăzeci de oameni. Toţi din cartierul nostru, East Side of Providence. Ne cunoaştem, unii, din vedere. Dar toţi stăm la rând şi nimeni nu scoate un cuvânt, nimeni nu salută. Fiecare evită să privească pe ceilalţi în ochi. Ei au venit să cumpere lucruri pentru micul dejun, nu pentru dialog. Ar fi fost oare posibil aşa ceva la Bucureşti?

Lucrurile se petrec la fel în autobuzul 42, cel care străbate strada principală a cartierului. În contrast, călătorii autobuzului care duce spre Pawtucket, un oraş cu mulţi hispanici este întotdeauna animat. Se vorbeşte tare, se râde, discuţiile se poartă peste bănci. Câteodată exasperat, şoferul le spune să mai tacă din gură, altminteri îi dă jos pe toţi guralivii. Se lasă tăcerea, două minute.

Ieri, cu Solomon Marcus la un restaurant grecesc, Andrea’s. De la el aflu că Matei Călinescu are un cancer dublu, pancreas şi plămâni, care nu are cum să-l ţină mult şi că a murit Dan Sluşanski. (Tatăl lui, Barbu Sluşanski, poet şi scriitor, a ajuns după reforma învăţământului din 1948, profesor la şcoala mea. Ne-a predat geografia şi istoria din clasa a V-a până în a VI-a. Bărbat înalt, slab, arăta ca un britanic paraşutat din greşeală în mahalaua proletară a Ferentarilor. Îmbrăcat în pantaloni-golf din stofă cadrilată de bună calitate, haină asemenea, servietă din piele din care scotea cărţi frumos legate pe care le citea cât mergea cu tramvaiul. Un om subţire, nepotrivit locurilor şi timpurilor.) Lista lui Marcus continuă. Sesizez un mic sentiment al victoriei. Eu nu fac parte din ei, eu am rezistat. [pag. 120-122]