La 1 august 1918, regina a aranjat ca Joe Boyle să fie adus la Bicaz pentru a se recupera după accidentul cerebral. Hotărât să se refacă fizic, Boyle petrecea ore întregi în fața oglinzii, forțându-și mușchii cu probleme de pe o parte a corpului să repete mișcările celor de pe partea sănătoasă. Accidentul cerebral îi distrusese încrederea în sine, care se trăgea în mare parte din excepționala sa forță fizică; regina s-a hotărât să-l ajute să-și recapete această încredere pierdută. Dacă relația lor a trecut vreodată de limita prieteniei, așa cum pretind unii, acest lucru s-a întâmplat doar pentru foarte scurt timp și s-a datorat compasiunii pentru suferind. Dar Boyle s-a îndrăgostit de Maria, și acea iubire i-a schimbat viața. Trei luni mai târziu îi scria că ea devenise „figura centrală” a vieții lui. Pentru prima dată în cei 51 de ani ai săi, Boyle găsise pe cineva pentru care să trăiască și, de atunci încolo, și-a devotat existența reginei și familiei ei. „Eu care riscam tot ce aveam în fiecare zi, în fiecare ceas sau în fiecare minut...și care râdeam de cei cărora le era frică de orice... îl rog pe Dumnezeu să mă învețe să te apreciez și să fiu demn de tine în toate privințele.”

În ciuda problemelor fizice, Maria găsea că judecata lui Boyle era la fel de pătrunzătoare ca înainte. Seara, i se aducea mâncarea la coliba lui și cinau împreună, ca să poată sta de vorbă. Când s-a simțit mai bine și și-a recăpătat puterile, Boyle și-a reluat operațiunile de strângere de informații și de procurare a alimentelor. Maria l-a dus și pe el la consultările pe care le avea cu Barbu Știrbey. Boyle semăna cu Maria, era plin de idei nobile și de declamații. Știrbey era oriental și subtil. Un triumvirat ciudat – regina, prințul și colonelul aveau grijă ca regele să nu se compromită în fața forțelor de ocupație.

În timpul verii, a sosit vestea că țarul și familia lui au fost uciși. Sfidând guvernul, familia regală a organizat  o slujbă pe pomenire pentru Romanovi, în biserica din sat. „Sărmane Nicky!”... a scris regina, „dacă ai fi murit cât erai încă pe tron, ce agitație ar fi fost, câte ceremonii pompoase s-ar fi organizat în fiecare biserică și-n fiecare țară! Dar azi, pentru că nu mai ești la putere și pentru că erai un exilat, ei încearcă să te ignore”. 

Aproape exilați ei înșiși, Ferdinand și Maria aveau rar ocazia să dea ochii cu guvernul, deși mai apăreau din când în când miniștri, „ca să-i dea bătaie de cap regelui cu diversele lor cereri dezgustătoare”. De obicei, domnii călătoreau toată noaptea și ajungeau la vreme pentru micul dejun, în timpul căruia regina îi măsura bănuitoare, cu privire glacială și făcea tot posibilul pentru a întări apărarea fragilă a regelui. [pag. 268-269]