Am citit în ultimul număr din Lettre internationale un articol de Adam Michnik despre Lech Walesa. Rolul istoric al acestuia, în ultimele trei decenii, a făcut din el o legendă a luptei împotriva comunismului: lider al grevei de la Gdansk din 1980, prizonier politic în timpul „legii marţiale” declarate de Jaruzelski în 1981, apoi conducătorul „Solidarităţii” poloneze, negociatorul ei la Masa Rotundă din ajunul prăbuşirii comunismului (1989) şi, în sfârşit, preşedintele Republicii Polone între 1990 şi 1995. Dar iată, o carte publicată în iunie 2008 de doi istorici ai Institutului de Memorie Naţională, după o cercetare a dosarelor secrete ale Securităţii poloneze, ajunge la concluzia că Walesa, recrutat de „organe” ca tânăr muncitor, ar fi fost agent activ  al poliţiei secrete sub numele de cod Bolek la începutul anilor 1970.  Apariţia acestei cărţi, şi a altora similare, ca şi a listelor de colaboratori ascunşi ai Securităţii, a fost făcută posibilă de instalarea  acum doi ani a regimului dogmatic al fraţilor Kaczynski.

Michnik e pur şi simplu dezgustat de atmosfera morală otrăvită pe care o creează noua politică revanşardă de „demascare” fără nuanţe, fără o înţelegere a multitudinii de situaţii în care s-au produs racolările, fără o considerare atentă a ceea ce a urmat, în fiecare caz, după semnarea angajamentului de delaţiune (delaţiuni propriu-zise? false delaţiuni? delaţiuni fictive? delaţiuni care de fapt inocentau? lipsa oricărei delaţiuni? întreruperea colaborării  de la o anumită dată? transformarea unui fost colaborator, în ciuda riscurilor,  într-un neabătut adversar? etc.). Şi mai e un lucru asupra căruia Michnik atrage atenţia: e absurd să dai crezare, fără o analiză critică  severă şi minuţioasă, unor documente scrise şi păstrate de membrii unei instituţii specializate în minciună, dezinformare, falsificare, exagerare sau chiar inventare de probe acuzatoare la cererea puterii totalitare pe care o slujea. În ce-l priveşte pe Walesa, Michnik crede că acesta a făcut într-adevăr o greşeală gravă în tinereţe, dar că asta nu l-a împiedicat, mai târziu, să devină un erou autentic, un duşman neîmpăcat, viclean şi eficace, al Instituţiei Malefice şi al regimului care o folosea. În perioada lui de glorie, scrie apăsat Michnik, Walesa „nu a fost un agent al Serviciilor de Securitate”. Dar nu-i tragic că eroismul lui are un punct de plecare atât de ambiguu? Dintr-un punct de vedere metafizic, fără îndoială că da. Dar dintr-un punct de vedere istoric-omenesc e admirabilă puterea extraordinară  a celui care-şi răscumpără greşeala nu prin regret sau ruşine, ci prin acţiune curajoasă de lungă durată, prin înfruntarea eroică a riscurilor şi dificultăţilor, învingându-se nu numai pe sine, ci, măcar pentru  o vreme, şi forţele răului care i-au exploatat un moment de slăbiciune şi de frică.

Mutatis mutandis, cazul lui Walesa e similar cu acela al lui Vlad Georgescu (pe care l-am discutat în aceste pagini), într-o măsură poate şi cu acela al lui Najder (pe care Michnik l-a condamnat fără drept de apel, poate pe baza unor informaţii suplimentare şi credibile, provenind din alte surse decât cele ale Securităţii, într-o seară acum doi-trei ani, într-o lungă convorbire cu mine în casa unor prieteni).  [pag. 345-346]