Culoarul de creaţie prin care Sîrbu tocmai revenise în literatura română se îngustează aşadar, în această perioadă, prin apropierea plăcilor de beton oficial şi prin înfundarea lăcaşelor de ventilaţie cu anumite, bine cunoscute, reziduuri ideologice. Iată un prim factor ce determină evoluţia ulterioară a scriitorului: el schimbă instrumentele, genul literar în care creează, încheindu-şi căutările dramaturgice pentru a le reînnoda pe cele prozastice. Un al doilea factor, de ordin personal, biografic, e dat de pensionarea secretarului literar şi despărţirea de ultimul său loc de muncă: Teatrul Naţional Craiova. În sfârşit, un element cu pondere în această „comutare” creatoare îl reprezintă chiar dorinţa mai veche a scriitorului de a se dedica prozei. O mărturiseşte într-un interviu din 1970: „Scriu teatru şi scenarii de film, visul de sfârşit al vieţii mele rămâne totuşi proza, pentru care, însă, deocamdată, nu am timp. [...] Piesa Frunze care ard trebuia să fie un romna şi a fost scrisă de un prozator care, în 1955, nu avea nici o legătură cu teatrul. Două volume de proză scurtă (Povestiri petrilene şi De ce plânge mama?) îi apar în 1973, iar după un deceniu, Sîrbu reuşeşte să publice Şoarecele B şi alte povestiri, operă de vârf a sa, cuprinzând în cea mai mare parte bucăţi scrise în tinereţe, pierdute în circumstanţele ştiute şi refăcute, trudnic, din memorie.

În afara debuşeului editorial, ceva important se schimbă în existenţa lui Ioan Dezideriu Sîrbu, odată cu părăsirea Teatrului craiovean şi debutul vieţii de pensionar. Contactele umane şi contractele profesionale, întâlnirile, conferinţele, conversaţiile spumoase, libaţiunile auxiliare sau de sine stătătoate: toate se răresc, sporind însingurarea scriitorului. El nu mai are acum pretexte oficiale pentru a ieşi în lume (fie şi în aceea antipatică a Isarlîk-ului), iar progresiva degradare a vieţii intelectuale şi materiale îi oferă şi mai puţine motive de entuziasm social. A şi îmbătrânit: trupul care a primit atâtea şi atâtea lovituri, fiind expus la frigul iernilor ruseşti, la căldura ucigătoare a verii din Bărăgan, la umezeala diferitelor temniţe, la mizeria cazărmilor  şi a lagărelor de muncă – această alcătuire fizică a fostului atlet începe să transmită spiritului semnale neliniştitoare. În 1975 îşi pierde şi Mama,  grafiată întotdeauna aşa, cu majusculă; iar în martie 1977, trece el însuşi la un pas de moarte, scăpând ca prin minune de cumplitul cutremur care distruge hotelul Victoria, de unde plecase cu o zi înainte. Concursul fericit (pentru el) de împrejurări  i se datorează, în bună măsură, lui... A.E. Baconsky, persecutorul său din perioasa clujeană, care îşi va găsi sfârşitul în acest seism: „Nu-l mai văzusem din 1955, cunoşteam foarte bine schimbarea sa la faţă, recunoşteam locul de frunte pe care, de astă dată, pe merit – îl ocupa în literatura română”; „Învăţasem să uit, să iau oamenii aşa cum sunt şi nu aşa cum ar fi trebuit să fie. Totuşi, în ziua de 3 martie 1977, la orele 12, când l-am zărit [...] la numai zece metri de mine, am reacţionat ca un pensionar idiot, senil şi jignit. Baconsky, strălucitor,  luminos, venea spre mine zâmbind cu dragoste, cu mâinile desfăcute pentru o îmbrăţişare. Nu am avut timp să gândesc replica sau fireasca reacţie. Şi L-AM OCOLIT. Dar, după numai o oră de remuşcări, am ajuns într-un aşa hal de scârbă faţă de mine încât îmi venea să mă pălmuiesc, să mă scuip singur. Venisem pentru mai multe zile la Bucureşti (Editură, Fond, Direcţia Teatrelor, radio, etc.), deodată mi-am anulat toate întâlnirile, m-am dus la hotel şi luându-mi în grabă bagajul, am plecat la gară unde am reuşit să prind rapidul de la orele 14, cu care m-am întors acasă, la Craiova. [...] A doua zi seara a avut loc acel cumplit cutremur. Hotelul în care trăgeam de zece ani, „Victoria” de lângă CEC, s-a făcut praf şi pulbere.”

Tot în 1977, la începutul lui august, are loc greva minerilor din Valea Jiului, cu sechestrarea lui Ilie Verdeţ (prim-viceprim-ministru), Gheorghe Pană (preşedinte UGSR) şi Clement Neguţ (prim-secretar al comitetului de partid Petroşani) şi cu venirea în persoană a însuşi secretarului general al partidului, Nicolae Ceauşescu. Pe 2 august, Ion D. Sîrbu este „invitat” să se prezinte la sediul Securităţii judeţene şi „reţinut”, timp de opt ore, „în condiţii de 1957” – pentru ca, peste o săptămână, să i se ceară în mod solemn scuze. Se făcuse o legătură (evident, nejustificată) între evenimentele din Vale şi faptul că, în urmă cu câteva zile, Televiziunea naţională programase („după zece tăieri succesive de peliculă”, „sub o formă penibilă”) Frunze care ard – aceeaşi piesă care apare şi reapare, obsedant, la intervale diferite ale vieţii lui Sîrbu şi ale istoriei întrepătrunse cu ea... [pag. 143-145]