„Intelectualii erau oficial suspectaţi, fiindcă originile mic burgheze, ca şi participarea la emigraţia antifascistă din Occident, legăturile de rudenie cu persoane trăind în străinătate, sau chiar participarea la brigăzile internaţionale din Spania, se numărau printre tarele cele mai grave în dosarele individuale, arată Spitzer”. (p.788)

„Păcatul original al apartenenţei mic-burgheze” trebuia răscumpărat prin ataşamentul faţă de clasa muncitoare şi prin datoria de a se livra plin de încredere, „călăuzitorului luminat”, iar neputinţa de a o face în deplină sinceritate, constituie altă componentă a acestei terori. Cutremurul prin care trecuse Ungaria se explică în viziunea fostului diplomat, prin împrejurarea că tinerii născuţi cu origini sănătoase au clătinat fundamentele acestei terori şi au pus în discuţie vechile dogme. Or, cât de puternică ar fi fost teroarea exercitată de AV (AVH), fără această teroare intelectuală, tot mecanismul era sortit să se prăbuşească. Culegerea reunită sub acest titlu nu cuprinde doar elementele acumulate pas cu pas ale revoltei intelectuale şi eliberării de frică, ci şi eşantioane din textele dogmatismului. Márton Horváth, din care se reproduce primul text, este, de pildă, şeful secţiei ideologice a partidului şi redactor-şef la Szabad Nép, iar articolul ales pentru exemplificare, îl atacă pe marele poet Gyula Illyés şi prin el un întreg grup de scriitori, care „abandonează poporul”, „mulţumindu-se să păzească caseta de bijuterii a tradiţiilor literare cele mai nobile, care este încuiată cu lacătul literar cel mai elevat”.  Acuza este echivalentă cu cea formulată de jdanoviştii din România ai momentului, uneori mergând chiar mai departe şi învinuind scriitorii şi „pentru că-şi ţin pana în buzunar şi o scot foarte rar”, devenind, vină gravă, „paznici ai propriului prestigiu literar”.

Îi numeşte în atacul său din 19 aprilie 1949, din revista amintită „scriitori diplomaţi” şi exact ca în binecunoscutele texte româneşti, le aminteşte că Balzac, Tolstoi, Dickens nu s-au sfiit să-şi pună arta în slujba poporului.

„Este momentul să o spuneam deschis: Planul cincinal este cel care trebuie să determine linia generală a literaturii noastre ca şi alegerea subiectelor sale principale. (...) Trebuie să ne schimbăm ochii, trebuie să ne schimbăm inima, la nevoie (...) literatura nouă va fi cea a patetismului construcţiei.” [pag. 266-267]