Lugojul tinereţii mele mi-a mai dăruit ceva – un bun şi colorat aer cosmopolit, era un orăşel, capitală de judeţ, mândru de podul său de fier, vechi de un secol, care se arcuieşte şi azi peste râul Timiş, de meseriaşii avuţi şi orgolioşi şi de corurile sale vestite, de celebrii campioni de lupte greco-romane, dar şi de cei câţiva avocaţi, profesori şi modeşti publicişti sau scriitori, însă aprigi susţinători ai „unirii Naţionale”;  de armonia care domnea peste evreii, ungurii, nemţii şi românii care se salutau cu râsete calde şi vorbe de duh când  se întâlneau duminicile pe Corso, după slujba creştinească  din „catedralele” Ortodoxe sau Unite, în armonia vocilor celor două coruri vestite, „Vidu” la Ortodocşi şi „Lyra” la Uniţi; la mesele restaurantului Dacia, apoi, unde „concerta” la vioară Boldu, un Laie Chioru local, care în fiecare an anima şi nopţile încărcate de oaspeţi ai încă tânărului preot-protopop Vasile Breban, iubitor de prieteni şi de un vin bun de Târnave, la ziua sa, de Sfântul Vasile cel Mare, pe 1 Ianuarie; când primea, asistat de soţia sa, Olga, dar şi susţinut de două harnice nemţoaice, cele două „soacre ale sale”, în aceeaşi zi, cam trei rânduri de invitaţi: după marea slujbă din „catedrală” la care oficia chiar Vlădica, dr. Ioan Bălan, condus la biserică  în „Fordul de opt” al Episcopiei de însuşi sărbătoritul, care apoi, iute, se costuma şi oficia, împreună cu prietenul său, „prota” Patriciu Tufescu (tatăl frumoasei Monica!) slujindu-i, ambii, cu gravitate, ca diaconi pe Serenisimul ce, despovărat de odăjdii şi de caduceul său, ne sosea apoi în casă însoţit de vicar şi de câţiva respectabili canonici, ei înşişi doctori de Roma sau Strasbourg. După-amiaza, pe la orele şase, erau primiţi unii notabili, prieteni şi „obligaţii” din urbe, însă seara, după nouă, soseau abia „familiarii” şi adevăraţii prieteni de pahar , ai serilor de la „cazină” sau ai nopţilor de rummy ale sărbătoritului, cu doamnele lor, parfumate şi fin, frumos împopoţonate şi care urmau să ducă în spate o noapte întreagă de cântece, glume şi istorii „din vechime”, snoave şi versuri în „grai bănăţenesc”, în sunetele viorii lui Boldu şi ale secundanţilor săi, zâmbitori, uşor tuciurii şi neobosiţi fideli, nu rareori duhovnici erotici ai petrecăreţilor. Da, Tatălui meu, Vasile, îi plăcea să primeacă şi să petreacă, cu un orgoliu rar şi cu o petulanţă neistovită, plină de farmec, şi eu am moştenit în parte această „aplecare”, nu întotdeauna admirată de chivernisitele „nemţoaice” ale tribului său, a căror limbă el nu o stăpânea – cu ele se înţelegea în maghiară, făcuse doar liceul la Unguri, la Minoriţi, iar „ele” veneau din „Imperiu”! -, dar pe care le-a primit întotdeauna şi le-a ajutat, la rându-i, cu largheţe, în casa sa, când, la un „moment dat”, vremurile le-au fost aspre şi brutal potrivnice.   [pag. 162-163]