Seara, apelul l-am făcut devreme, cu muzică. În tot timpul apelului a fost liniște, după apel, comandanții de companie  și-au adunat compania în jurul lor să le țină discursuri pentru curățenie. În timpul discursului, vine un soldat cavalerist în goana calului, drept trăgând la cancelaria regimentului.
Peste 3-4 minute toți ofițerii au fost chemați la cancelaria regimentului și peste 2 minute a fost iarăși lângă noi, aducându-ne vestea că Bulgaria mâne va trece frontierea în România. Să se prepare toți soldații în noaptea aceasta de cele ce are nevoie, și dimineața, marș la frontieră.
Mi-a plâns inima, căci aveam încă 3 frați și un cumnat și mai multe neamuri care neapărat sunt militari în România. M-am gândit că în ceas ce ne vom apropia de români să trec în partea României. Iarăși m-am gândit că se poate să mă observe și să fiu împușcat pe loc. Mai eram cu un român, care mi-a adus apă fiind rănit, am vorbit puțin cu el și am rămas deciși să fugim când vom găsi momentul.
Dimineața mi-a venit altceva în gând: să raportez până la general și să-i spun drept și poate mă va retrage să nu dau eu foc în fratele meu.
Într-adevăr, dimineața a venit generalul, comandantul diviziei, și am ieșit drept la dânsul. Toți camarazii mei zicea că am să fiu împușcat pe loc de singurul general. I-am raportat așa:

• D-le general, sunt de naționalitate român, am fost un an pe frontul macedonean,

am luptat cu tragere de inimă, dar astăzi, în contra României, nu mă lasă cugetul să trag foc, fiindcă am frați și rude în armata română. Dacă e cu putință și binevoiți, dați-mi o altă slujbă și o voi îndeplini întocmai (cu) ordinul și regulamentul militar.
Generalul a ascultat și în urmă a zis:
            - Bravo ție! Așa îmi place mie omul, să-mi spuie verde ce are pe inimă. Ești un soldat bun. Am să-ți dau alt servici înapoia frontului.
A zis așa și a plecat. Nimeni nu a mai dat nici o atențiune pentru mine, mai rău am făcut, că dacă nu mă știa soldații ce fel de om sunt până am raportat, după raport m-a știut toți.
Am ajuns la frontieră într-o duminică de dimineață. Ne-a oprit colonelul  și a  ținut o cuvântare așa:

• Băieți, suntem la frontiera bandiților noștri vecini români, care a venit în anul

1913 și s-a bătut cu femeile și găinile și ne-a răpit Cadrilaterul, noi fiind pe Câmpiile Serbiei. Astăzi, mămăligarii au intrat haiducește în pământul surorei noastre Austria, nedeclarându-i război. Noi, cu aliații noștri germani, austriaci, turci, avem să nimicim pe tâlharii aceștia și să-i ștergem după harta Europei, luând noi, bulgarii, Dobrogea până la Dunăre, și Austria peste Dunăre, și să facem o graniță pe veci cu sora noastră Austria, care să ne fie pe veci aliată. Cred că aveți să luptați vitejește și să vă purtați crud cu nemernicii aceștia de mămăligari. Să trăiască Bulgaria și țarul Ferdinand! Ura!
Și au strigat cu toții ura de trecerea frontierei române.
Am văzut cum soldații români de pe frontieră ieșeau dimineață numai în cămașe și izmene  și se suiau pe bechete să vadă ce gălăgie se aude în Bulgaria. Ei nu aveau de veste nimic, sărmanii!...
În momentul acela s-a repezit în galop un escadron de cavalerie bulgară către becheturile românești, de unde soldații români fugeau goli, fără îmbrăcămintea groasă și, fiind ajunși de cavalerie, se opreau,  se întorceau cu fața  către inamic și se închina să-i ierte, dar acești îi loveau cu sabia fără milă, și ei cădeau ca snopii, unul ici, altul colo. Alții fugeau desperați, neavând nici un ajutor de nicăieri. [pag. 140-142]