A vorbi de adaptarea la sistem mi se pare deci, în bună parte, şi exagerat şi inexact. Adaptarea presupune conştiinţa unei alte realităţi, care, din diferite cauze, rămâne irealizabilă sau inaccesibilă. Or, imensa majoritate a ?scriitorilor?, intelectualilor, ?oamenilor de cultură? români (cum li se spunea în genere) nu aveau nici pe departe această conştiinţă. Ei s-au născut sub comunism şi nu aveau altă noţiune şi reprezentare despre un alt sistem posibil. Genetic ?adaptaţi? şi conformişti, prin formaţie, temperament şi instinct de conservare. O pactizare în acelaşi timp naturală, cât şi din pur carierism. O orbire şi un miraj generatizat. O alienare în masă, redusă ? din instinct şi vocaţie ? la o tăcere prudentă, mai totdeauna exploatată rentabil, la diferite nivele de adaptare. Sunt totuşi de reţinut şi unele nuanţte, cu diferite grade de colaboraţionism şi vinovăţie. Noţiunile acestea sunt, de fapt, pur teoretice şi retroactive. Pe atunci aproape că nici nu existau. Nu aveau nici un conţinut şi nici o circulaţie reală. La cei mai oneşti, funcţiona un cuvânt general de ordine: ?Să ne scriem cărţile?. Și nimic mai mult. Ceea ce, până la un punct, era legitim. Deoarece altă soluţie nu exista. Opinie dominantă, generalizată, care presupunea în orice caz, evitarea riscurilor ce i-ar fi împiedecat ?să nu scrie?. Respectiv să nu fie editaţi. Această categorie, larg majoritară, a inventat, ceva mai târziu, teribila şi ipocrita formulă a ?rezistenţei prin cultură?. Alibiul suprem al pasivităţii ideologice. ?Destinderea?, noţiunea care apărea uneori, aproape totdeauna meteoric, era concepută exclusiv în interiorul sistemului. Ca o întoarcere la o normalitate suportabilă. Exclusiv în cadrul unor restricţii defensive, acceptabile, incontestabile şi invulnerabile, în cadrul unui sistem fără nici o altă alternativă. [pag 231]