Pe 17 august, la două zile după stabilizare, a dispărut din seiful central al palatului  o sumă uriaşă de lei noi.  Au fost adunaţi toţi hoţii, bătuţi sănătos, dar fără niciun rezultat. Nimeni nu ştia nimic. Autorii jafului au fost descoperiţi mult mai târziu, cu ajutorul nelipsitei trădări româneşti, arestaţi şi anchetaţi cu metode atât de eficiente, încât, chiar de la primele interogatorii, nu le-a mai rămas nimic de ascuns. Erau patru, cu toţii studenţi la Politehnică, şi se numeau Ion Jijie, Spiridon Obreja, Gheorghe Gheorghiu şi Constantin Vasiliu.  Primii trei erau membri ai Mişcării Legionare, iar al patrulea, vărul Costache al Haretei, neavând afiliere politică, fusese atras în grup de conjudeţeanul şi prietenul său Nelu Jijie.  Banda Legionară, cum vor fi numiţi la proces, proiectase jaful în scopul ajutorării camarazilor ascunşi sau urmăriţi de Securitate, unii dintre aceia fiind retraşi în munţi, în grupurile de rezistenţă armată anticomunistă. S-ar putea ca, în pregătirea acţiunii, să fi fost influenţaţi de filmele americane ale epocii cu gangsteri romantici şi sângeroşi, de faima lui Al Capone, ori, mai probabil, de brigandajul de tinereţe al lui Iosif Vissarionovici Stalin, abil spărgător de bănci şi viitor sponsor al lui Vladimir Ilici Lenin, căruia tâlharul gruzin îi va expedia în exil importante sume de bani, întru susţinerea activităţilor subversive. E drept că Stalin era inamicul, însă aveai ce învăţa de la inamic. Aventura a început dimineaţa, în timpul schimbării pazei militare. Ajutaţi de un cunoscut, angajat al instituţiei, au intrat în palat, au coborât la subsol şi s-au pus pe aşteptat. Când casierul şef, posesor al cifrului, şi contabila de serviciu au coborât să scoată banii necesari pentru plăţi şi au descuiat camera seifului, studenţii i-au imobilizat, şi-au umplut servietele cu şaisprezece milioane de lei proaspăt stabilizaţi, au urcat în holul clădirii şi, amestecaţi printre funcţionarii ministerului, s-au făcut nevăzuţi. Nu şi-au oprit nici un leu pentru nevoi personale. Au cumpărat o fermă în apropierea capitalei, pentru adăpostirea legionarilor urmăriţi, au făcut provizii de alimente, au trimis îmbrăcăminte şi hrană fugarilor din Apuseni, de pe Muntele Mare, au achiziţionat ceva armament şi cam atât. Au ţinut o evidenţă exactă a cheltuielilor, aşa că, la anchetă, au putut să justifice fiecare ban. Numai că anchetatorii nu erau mulţumiţi. Lor li se reclamase furtul a şaptesprezece milioane, iar hoţii pretindeau că nu luaseră decât şaisprezece: câte patru teancuri de bancnote a câte un milion, în fiecare servietă, precizau ei. Ca să spună unde-i milionul lipsă, Costache Vasiliu era bătut zi şi noapte, metodic, conştiincios, cu plăcere chiar, fără ca anchetatorul său să se plângă de oboseală.  După vreo lună de ciomăgeală, acesta l-a chemat în birou şi, cu un zâmbet încurcat, i-a zis:
Iartă-mă, Costache. Te-am bătut de pomană.
Găsiseră milionul. În zăpăceala jafului şi excitată la vederea grămezilor de bani, contabila pusese mâna pe un teanc de bancnote, şi-l vârâse fulgerător în sân şi îşi luase inocentă înfăţişarea de victimă. [pag. 82-84]