Câmpulungul este patria lui Alexandru-Vodă 1-iu supranumit Câm­pu­­­lungeanul, a lui I. Negulici, pictor renumit şi traducătorul mai multor opere alese, a poetului Aricescu, carele prin operele sale se făcu iubit celor în literatura română, ca poet şi ca prozator.

Aci fui prea bine primit în familia d-lor Rucăreni. Această fa­milie este una din cele mai notabile ale oraşului acesta. Stranierul  nu poate decât a lăuda afabilitatea şi curăţenia sufletească cu care dărueşte ospitalitatea. D. N. Rucăreanu, carele a voiajat în mai multe părţi ale Europei, se ocupă asemenea cu literatura şi a dotat ţara sa cu mai multe traducţiuni. Avu însuşi bunătatea a-mi arăta oraşul şi locu­rile d-împrejur, ce sunt foarte pitoreşti. Vizitarăm împreună cate­­­drala ora­şului. Acest templu, într-adevăr, este foarte antic, dară nu înfăţi­şează întru sineşi nimic însemnat. Fu edificat de chiar prinţul Radu-Negru şi este cea dintâi clădire religioasă ce o înalţă acest nou domnitor român pe pământul României în timpul aşeză­mântului său la Câmpulung şi în onoarea învingerilor sale; nu se vede în toate dependenţele sale, ce sunt destul de spaţioase decât câteva celule locuite de prea puţini monahi şi casa preotului. Toate acestea sunt ocolite cu ziduri de tărie, ruinate în mai multe părţi, unii zic că templul ocupă dimpreună cu dependinţele sale locul unde se înălţa altădată antica cetate de Basarabea, alţii pome­nesc de chiar Romula.

După câteva zile de şedere în acest plăcut oraş, începurăm escursiuni p-în munţi.

Aflarăm mai întâi, în drumul nostru, Nămăeştii, sat mic aşezat la poalele unei stânci înalte. Locuinţele sătenilor sunt toate de bârne, după usul clădirii al muntenilor, dară însă d-o rară curăţenie pe dinăuntru şi ornate de scoarţe de lână, ţesute de chiar ţărancele ce sunt foarte active.

Aceste scoarţe sunt, în cea mai mare parte, împestriţate cu feţe strălucitoare, care bat la ochi, după cum zice ţăranul român. Acolo se vede un closter, a cărui origină este foarte curioasă şi mai cu seamă foarte interesantă. Acest closter se află zidit pe o stâncă, o scară tăiată în piatră duce până sus. Capela e făcută d-o singură peatră şi poate conţine ca la cinci, zece persoane înlăuntrul ei; este însă foarte întu­necoasă, în fundul ei se află sfânta icoană a Maicii Mântuitorului, înnegrită de timp, astfel de veche ce este şi care se descoperi printr-un miracol. Aţâţat de curiozitate doream prea mult să-i cunosc tradiţiunea popularie, fiind după socotinţa mea cea mai simplă în adevărul ei. Un bătrân din sat binevoi a mi-o nara.

Iată însăşi naiva sa povestire:

„Este timp îndelungat de când un biet cioban de capre, român ca şi noi, venea în toate zilele să-şi pască turma pe această stâncă de peatră, unde vezi acum bisericuţa mănăstirei în care este păstrată sfânta icoană a Prea Curatei, pe care o văzuşi sus. Într-una din zile apucă pe ciobanul acela un somn greu pe care, cu toate sârguinţele sale a-l depărta ca să poată veghea la caprele sale, nu-l putea birui. Adormi dară greu şi i se arătă în vis icoana aceea a Prea Sfintei şi Prea Curatei Maicii Domnului ca închisă în stânca de peatră pe care se odihnea în somn greu. Pentru întâiaşi dată nu prea băgă de seamă de visul acela; dar vedenia cerească înnoindu-se până în trei ori şi tot la acel loc, dânsul se grăbi d-a povesti această minune dumnezeiască şi la alţi ciobani din vecinătate. Simţindu-se din această povestire toţi insuflaţi d-o râvnă nespusă, ei îşi hotărâră [sic] a săpa piatra. Nu le fu osteneala în zadar, căci cu cât săpau mai afund, cu atâta şi piatra se făcea şi mai moale. Minunaţi cu toţii d-o aşa minune mare, ei îşi îndoiră sârguinţele şi la câteva zile descoperiră sfânta icoană băgată în piatră, întocmai cum o şi visase ciobanul cu capre în vis. Atunci, cu ajutorul unui preot ei săpară o bisericuţă tot în aceeaşi piatră, puseră icoana într-însa şi cu toţii într-o unire se aşezară aci, în poalele stâncei cu lăcaşurile lor şi aşa făcură satul Nămăeştii. Pomenirea acestei minune se duse veste în toată Ţara Românească şi d-atunci şi sfânta mănăstire capătă mare cinste şi mare crezământ. În urmă veniră şi câteva maici, se ridicară câteva chiliuţe în care se statorniciră”.

Astfel este originea closterului de la Nămăeşti şi este adevărat că de la acea epocă este în mare veneraţiune în tot ţinutul Muscelului. Se văd într-însul ca la douăzeci de maici subt ordinul unei stariţe. Ele trăiesc cu elemozine [sic] şi pot zice, cam în lipsă, căci closterul nu este avut în venituri ca şi alte multe mănăstiri de religioase (călugăriţe); portul e şi mai smerit.

Aci aproape, într-o vale desfătătoare, ocolită de desele păduri, exista odată o frumoasă fabrică de sticlărie şi de cristaluri, ce era a d-lui Rucăreanu. Acum însă este abandonată. Este o perdere pentru ţară ce se află cam lipsită de fabrici şi manufacturi şi-şi aduce din alte părţi toate câte le are de trebuinţă. Ce domagiu[3]! O ţară atât de avută în tot felul de producte, în care nu lipseşte nimic, care ar putea însăşi să dea Europei toate lucrurile cele mai necesare, cele mai neapărate comer­ciului universal, să se vază lipsită din nepăsarea avuţilor ei proprietari de sorgintele ce înavuţesc toate celelalte ţinu­turi civilizate ce o-încongioară. Germania cuprinde mai toate avuţiile sale cele teritoriale! Când oare proprietarul român simţi-va cât pierde din această nepăsare!...

După câteva ore de umblare ajunserăm în satul Dragoslave. Aci era mai nainte depozitul tutulor mercangiilor ce se importau în ţară prin Kronstad (Braşov). Se vede acolo o eclezie foarte antică. Campanila (clopotniţa) ce este un turn vechi şi chiar campana prin inscripţiunea ce o poartă, dau o probă foarte evidentă de înalta sa antichitate, însă nimeni nu ne poate nara nimic despre dânsa. Drumul ce conduce de la Dragoslave la Rucăr este semănat de joagări. Aceste două sate fac un mare comerţ cu scânduri de brad, herestrae şi delicate brânzeturi, numite caşcavale şi brânzeturi de Câmpulung.

În murgul serii zărirăm în fine cele dintâi case ale Rucărului şi la aceasta simţirăm o nedefinită plăcere. Eram cu totul obosit, sfârşit de osteneală. Petrecuserăm o zi întreagă urcând, coborând prin poteci grele, camini [sic] nepracticate, tăiate de râpi adânci, sărind pră­păs­tiile, torente neumblate ce le aflam ici-colea în această giornată [sic].

Rucărul este un sat însemnat, udat de două mici gârle sămănate de joagări, ce sunt necurmat în activitate. Locuitorii sunt avuţi, indus­triaşi, oneşti şi mai toţi proprietari (moşneni); au locuinţe bune, bine îngrijite şi curate. Ei arată cu fală lăcaşurile lor ce sunt garnisite cu scoarţe de lână; cane, taleri de pământ zmălţuite stau atârnate de pereţii camerei de căpetenie. La ei, în fine, se află adevăratul tip al ţăranului muntean. Rucărul face un comerciu însemnat cu scânduri de brad, de şiţe şi de caşcavaluri foarte stimate, ce se zic de Câmpulung. Pe la Rucăr intrară, la 1520, acei 30.000 unguri ce veneau în ajutorul lui Radu-Vodă de la Afumaţi, în rezbelul ce-l avea cu Mehmet-han, pretinzător la tronul României.
După câteva zile de repaos, întrebuinţate în preumblări pe locu­rile vecinate, ce sunt d-o foarte rară frumuseţe, merserăm la vama românească ce este într-o mică depărtare de Rucăr. Lăudările ce mi se făcuseră despre frumuseţile cele imposante ale Dâmbovicioarei mă făceau să doresc a privi şi a admira cât mai curând această celebră minune în munţii Carpaţi.

Nu fusesem înşelat. Este în adevăr un spectacol din cele mai imposante, din cele mai pitoreşti ce-l poate contempla viatorul. Natura se arată totdeodată înspăimântătoare şi grandioasă. Dâmbovicioara este o strâmtoare ca d-o jumătate postie în lungime, dară însă foarte îngustă în privinţa întinderii ei. Două ziduri de stânci, tăiate drept, se înalţă pă amândouă părţi ale strâmtoarei la o înălţime nespusă. Pereţii ei drepţi şi netezi sunt plini de adînci scobituri din care ies şi cresc pini, brazi şi alţi feluriţi arbori de munte, ce se ridică foarte sus şi prezintă o decoraţiune admirabilă în privirile estaziate ale viato­rului: verdele aliat cu întunecata coloare a pietrei bronzate de incon­stanţa timpului. Dâmbovicioara care mai departe formă plă­cutul râu numit Dâmboviţa, rostogoleşte undele sale răcoroase şi limpede pe un vad format din pietricele de diferite nuanţe şi aşter­nute cu nisiste [sic], între două încântătoare poteci înguste, pe unde călătorul se poate vârî în acea strâmtoare. Însă cu toate frumuseţile naturale ce aţintesc cu atâta farmec privirea viatorilor, nu trebueşte iară a se opri prea mult timp a le considera, fiindcă pă fiecare moment se poate ameninţa cu zdrobirea unor mari bucăţi de stânci deslipite, ce sunt ca atârnate pă deasupra abisului şi pă care cel mai mic accident ar putea să le rostogolească până jos cu o iuţime nespusă răscolind, sdrobind orice ar putea împiedica căderea lor. Pe multe părţi drumul este astupat de asemenea bucăţi sau prin brazi întregi desrădăcinaţi de vânturile nordului. Privind la atâtor pericoli, atâtor nevoinţe, orice s-ar socoti a se înapoia, dacă însă curiozitatea nu ar învinge neodihna şi spaima. Caverne săpate într-o înălţime considerabilă, din care ies diferite ţipete de animale diverse, adaogă încă la spaima ce cearcă privitorul acestor toate. Aceste caverne sunt totdauna azilul unor animale carnivore sau serv de cuib acvilelor ori vulturilor ce pla­nează necurmat d-asupra abisului, scoţând ţipete selvaţie [sic] şi înfiorătoare. După timpul ce-l pare cineva ca să considere amă­nuntele acelei strâmtoare ce sunt  d-o frumuseţe nespusă, soseşte în fine la un loc unde se împreună cele două stânci şi astupă drumul.

Socotii că toate câte le admirasem până aci se isprăveau şi că am fi siliţi a ne înturna iarăşi. Nu însă, conducătorul nostru ne arătă în fund o boltă aplecată; ne recomandă d-a-l urma plecându-ne pă caii  noştri d-a nu face cea mai mică mişcare ca să nu fim sdrobiţi, sfărâmaţi de colţurile stâncii ce ies din fiecare parte ale boltei [sic]. Această boltă (boaltă) este foarte scundă, şi în toată lungimea sa ce este ca de 15 picioare şi vreo 20 lărgime, se simte apa strecurându-se şi cauză o mare răceală ce aduc fiori simţitori de frig; pereţii ei sunt uneori şi reci; pârâul o străbate cu sgomot şi din acea se socoteşte că acolo sunt şi sorgentele Dâmboviţei. Ţăranii numesc locul acela „poarta iadului”. Eşind d-acolo, vederea este deodată ca fermecată prin delicioasa privire ce se manifestă în ochii viatorului, privire ce este şi mai mărită din cauza întunecimii ce domneşte subt boltă. Aci cea mai frumoasă, cea mai încântătoare vale a Carpaţilor se dezvoltă în toată desfătarea ei, cea plină d-un adevărat farmec. Este un rond perfect, o poiană smaltată de diverse flori mirositoare ale cărora deli­catele nuanţe se unesc cu acele ale pajiştei înverzite. Un mic pârâu şerpueşte peste poiană şi se vede ţărmuit de fiecare margine de iasomii, de crini selvagii, de ruji înflorite şi mai cu seamă de acele plăcute şi modeste flori cei [sic] suvenirul prin numele lor de „nu mă uita”. În fund se află o potecuţă ce conduce până la besna Oraţiei. Această vale este cunoscută de ţărani sub numele de „Valea Raiului”.

Urcând pe potecuţa de care vorbii, ajunge cineva la besna Oraţiei, adâncă prăpastie ce se află în drumul ce duce de la Câmpulung la Kronstad. Această prăpastie este d-o adâncime nespusă, trecerea ei este foarte periculoasă şi se face pe un pod de lemne destul de slab. Drumul este tăiat în stâncă şi merge povârnindu-se până pe marginile ale prăpastiei. În fundu-i curge cu mare sgomot un repede torent carele se prestegăleşte dintr-o stâncă într-alta, formând nenu­mărate cascade, ce produc o vâjiire ce se aude dintr-o însemnată depărtare. De acolo vederea se întinde peste o mare parte din gigantul şir al Carpaţilor. În zilele cele frumoase când ceriul este epurat de orice aburi, de orice nori, se văd atunci limpede vârfurile munţilor Păpuşii şi Craiul, cele mai înalte după Bucegi. Aceşti munţi sunt acoperiţi de neaoă şi de gheţuri eterne.

Întorcându-ne, merserăm să vizităm cetatea lui Radu-Negru. Această cetate se află zidită pe un deal alăturat d-o adâncă prăpastie; în josu-i, pe partea cea opusă, stă Dâmboviţa care d-aci începe a deveni ceva considerabil. Încât despre cetate nu se mai văd nici urme, afară din două capele în ruine. Una din ele ţinea de ritul ortodox, iară cealaltă de ritul catolic, căci se pretinde că Radu- Negru luase de soţie o prinţesă catolică; pe pereţii lor se vede un mare număr de inscrip­ţiuni. Aci, se zice, se retrăgea prinţul în timp de rezbel sau ca să vegheze mai liber la trebuinţele noului său stat. Legenda ne spune că, într-o zi, pe când prinţul să gătea să iasă în contra inami­cilor, calul său se spăimântă şi dintr-o săritură păşi prăpastia şi se opinti în stânca de cealaltă parte. Animalul se asvârli cu atâta putere încât potcoavele sale se întipărise adânc în piatră, precum şi paşii prinţului, când se dete jos. Aceste urme există încă şi astăzi şi condu­cătorul nostru ni le arătă cu un aer de convingere admirabilă. Mai devale de deal se află o piatră în formă d-o căpăţână de zahăr, ce ia numele de „masa lui Radu-Vodă”. Pe acel loc obicinuia prinţul a face ospeţuri. Se dă cu socoteala că pe dealul opus esista o a doua cetate, care comunica cu cea dintâi printr-un pod făcut din piei de bivoli. În mijlocu-i era lăsată o gaură sau gură, prin care se scotea apa din Dâmboviţa spre a întâmpina trebuinţele garnizoanei în timpul de încungiurare.