Măţău, Bughea, Ţăranul muntean, Costume, Hore, Ţiganii, Lăutarii, Postia română, Piteşti, Curtea de Argeş, Stănişoara

 

Măţău este un frumos deal acoperit ca plăcute ogrăzi, sădite de arbori roditori ce dau tot felul de fructe minunate şi mai cu seamă prea gustoase. Acest deal se întinde peste toată partea cea orientală a oraşului Câmpulung, dincolo de gârla sau râul ce trece pe lângă el. Acolo se vede şi o frumoasă mănăstire, numită Flămânda. Această mănăs­tire are o minunată privire şi domină tot oraşul şi o parte din ţinut, este ocolită de grădini desfătătoare, cu avute ogrăzi şi livezi înflorite. Aproape se află un ecou care repetă de mai multe ori sune­tele vocei. Mai sus se începe Muscelul ce-şi dă numirea districtului.

Bughea nu este decât un mic sat renumit prin apele sale minerale. Este aşezată la poalele unor dealuri păduroase şi foarte avute cu vânat de tot felul. În timpul băilor este locuită de mai multe persoane. Are un aer prea curat şi foarte sănătos. Bughea posedă numeroase lăptării din care se scoate [sic] caşcavaluri escelente şi brân­zeturi foarte gus­toase şi alese.

Aci, în partea Câmpulungului, puturăm studia caracterul precum şi usurile ale ţăranului muntean. Ţăranul muntean are caracterul franc, onest şi ospitalier. El e deprins cu osteneala, nepă­sător de oricâte se petrec departe de dânsul, nu cunoaşte decât presintele şi nu se spământează de viitor. Numai să poseadă o căsuţă, câteva lucruri d-ale casei din care cel dintâi e căldarea în care-şi face mămăliga; câteva locuri de arătură spre a cultiva porumbul şi cânepa; o ogradă cu pruni şi cu aceste se socoteşte fericit. Profunda lui ignoranţă despre orice e un bine pentru dânsul! Am văzut însă unii avuţi şi care se ocupă de agricultură şi de comerciul râmătorilor. Munteanul e deprins cu o viaţă sobră, nutrimentul său se compune mai în tot timpul de [sic] lapte, ouă şi legumi şi prea arareori de cărnuri, afară de cele uscate şi sărate, numite pastramă. Băutura sa este rachiul, un fel de băutură cam spir­toasă, trasă din zama prunelor; nu prea este amator de vin. El este robust, înalt, bine făcut, d-o faţă rumenă şi veselă, nu prea conoaşte boalele corpului şi mai nu se teme de dânsele. De-l  prind câteodată friguri periodice, ce sunt prea frecvente în România, din cauza obi­cinuinţei ce are tot românul să mânânce totdauna poamele neagiunse în deplina lor maturitate, el aleargă îndată la rachiu şi la o mie şi una de grimaciuri ale babii vrăjitoare a satului, şi prin urmare la o mie şi una de descântări seci; este ştiut că fiecare sat din România posedă o asemenea babă numită „moaşa satului”. Ea vede de bolnavi, servă de moaşă, depărtează farmecele de la animalele domestice, descântă de deochiat, leagă junghiurile şi altele multe.

Vestmântul muntenilor e graţios şi chiar cochet. Se compune uneori din două bucăţi de mătăsării vergate, legate cu galoane de lână, numite bete, d-o cămaşă albă cu largi vergi de borangic, bro­dată pe toate cusăturile de la pept cu râuri de mătase ori de lână; iară mai cu seamă mânecile sunt foarte încărcate de desemne cu diferite nuanţe şi umplute cu fluturi albi. Cele mai avute mai poartă şi o curea de piele de căprioară, ornată peste tot cu bumbi de argint ori de aramă. Cele măritate-şi învălesc capul cu un văl lung de borangic ţesut cu felurite desemnuri; iară fetele, din contra, poartă două plete lungi ornate cu panglice de mătase şi care le atârnă până la cingătoare. Mai multe rânduri de bani de argint (selba) le servă de colet şi lucesc pe piept. Cu cât această selbă [sic] e mai încărcată şi mai lungă, cu atâta-şi demonstră starea de avuţie a acelei ce o posedă. Este o dovadă de zestrea ei viitoare. Am văzut o fată de ţăran în Olteţul, ce purta o salbă şi un cerc făcute numai de ducaţi şi mi se asigura că sunt multe care acum le poartă asemenea. Apoi zicem că luxul lipseşte de la ţăran, dară însă acesta este un lux avantagios! În general ele au o faţă rumenă şi arătătoare de sănătate. E păcat însă că şi-o strică prea curând prin frecventa întrebuinţare a sulimanului (fard), ceea ce le deterioră faţa şi le îmbătrâneşte mai nainte de timpul hotărât. Încălţămintea lor preferată stă într-o pereche de cisme lungi de teletină [sic] neagră. Încât despre bărbaţi, vestmântul lor este foarte simplu şi mult mai tradiţional, dară variază însă şi după districturi în câte ceva. Munteanul mai adaogă însă în timpul iernei şi un fel de mantelă albă de lână cu peri lungi pe dinafară, numită „sarică”. Încălţămintea lui, mai în tot timpul, se compune de antica sandală (opinca).

Hora este danţul naţional şi cel mai vechi introdus între locuitorii Daciei antică. Tot acel danţ îl reaflăm la romani în serbările ce le făceau în onoarea marelui zeu. Dacă acest danţ ar fi ceva mai vioi, mai vesel şi mai săltat, s-ar părea şi mai încântător oricăruia stranier. Cântările horii la ţară sunt tot aşa de monotone ca şi danţul. Aceste cântări esecutate prin nişte lăutari ţigani pe nişte instru­mente asur­zitoare, adecă: o vioară scârţâită şi o tobă, sunt departe d-a le face plăcute şi d-a invita pe cineva d-a luat parte la danţ. De se va întâmpla ca un român să ia sarcina de lăutar la furcile sau după o zi de clacă, atunci va întrebuinţa cimpoiul sau fluerul, instrumente tradiţionale ale tutulor ţărilor. D-aci începe cineva a simţi plăcerea şi suvenirul se repoartă cu farmec la locurile în care copilăria noastră a fost legănată de asemenea sunete, deşi lipsite de armonie, dară pline de dulce încântare. Mai sunt şi alte danţuri mai vii, mai vesele, mai săltate în care dănţuitorul dă dovadă de uşurinţă şi cearcă a face să se admire mlădirea şi vioiciunea pasurilor sale şi a săriturilor sale. Prin ele, în general, se termină totdauna balul câmpenesc numit „hora” la munte şi „govia” la câmp. Acest loc de adunare în sate se ţine obicinuit la uşa câciumii. Aci, ca şi în orice ţară, bătrâni, bărbaţi în vârstă se pun la masă (refenea) şi golesc, convorbind, măsuri întregi de rachiu şi de vin, pe când junii din amândourora sexuri se întrec la danţ.

Înturnându-ne de la Bughia, ne oprirăm într-o tabără de ţigani nomazi. Această tabără nu era alta decât o grămădire de corturi urâte, trenţăroase, găurite sau sfâşiete, subt care se adăpostează o familie întreagă de ţigani şi chiar şi animalele domestice ce vieţuiesc cu dânşii. Aci nu stă nicio distincţiune; convieţuiesc bărbaţii, femeile, copiii, câinii, porcii, toţi vieţuiesc subt acele pânzeturi, lungiţi în lungul şi în latul cortului, amestecaţi şi fără cea mai mică pre­dilecţiune de loc. Şi iarna şi vara ei nu au alte locuinţe. Nu socotesc ca nici în ţinuturile cele mai necultivate să esiste fiinţe mai mizerabile şi mai idoase ca aceşti ţigani nomazi. Să vază cineva eşind de subt acele corturi nişte bărbaţi, femei, copii, cu faţa pârlită de soare, cu părul sbârlit, negrijit, nepeptănat cu  luni întregi, învăluiţi în nişte trenţe sau şi despuiaţi de orice vestmânt, s-ar socoti deodată strămutat în mijlocul unei cete de selvagi sau c-au căzut în mâinile unei orde de tâlhari. Femeile sunt şi seamănă cu nişte adevărate furii; sunt sbârcite şi îmbătrânite, fără vârstă din cauza escesurilor de tot felul. Aceste femei abuză de bău­tu­rile spirtoase până îşi pierd minţile, şi în acele momente de îmbătare, ele pronunţă vorbele cele mai proaste şi cele mai scârboase ce pot ieşi din gură de om. Adeseori se preumblă prin oraş, pân sate şi se intro­duc prin case şi cu prilejul ghicirei noroacei, fură câte le găsesc pe subt mână. Populul de jos este prea des înşelat d-acele femei, iară în timpul acela bărbaţii se preumblă pe strade, târând după dânşii nişte urşi dumesticiţi pe care-i joacă după sunetele unei darabane; alţii se preumblă în tot lungul stradei, oferindu-vă pentru câteva mâini de mălai nişte ciure ori şi nişte unelte de lemn gros lucrate. Ei sunt cu­noscuţi subt numele degradător de lăeţi sau de ţigani ursari.

Esistă însă o escepţiune în diferitele clase de ţigani sau boemieni. Ei se împart sau se împărţeau (căci acum sunt toţi emancipaţi şi prin urmare nu mai cad subt categoria acea abjectă şi degradată de robi sau sclavi, întru care, ca şi vitele devenise ca o proprietate particulară a unor particulari, sau prin drept de moştenire sau prin drept de căsătorie sau şi prin vânzare) în cinci clase: rudarii, aurarii, fierarii, ţiganii de vatră sau boereşti, şi lăeţii, de care vorbii mai sus.

Lăutarii formează şi ei un al şaselea clas, însă mai distinct. Aceştia sunt muzicanţii ţării; ei compun mai totdeauna orhestrul unui bal de provincie. Acest orhestru  se compune obicinuit de unu ori doi şi trei violişti, d-un cobzar şi d-un muscalagiu[4]. Ei esecută pe aceste instrumente, cu o întocmire admirabilă, toate ariile naţionale şi chiar melodiile europene. Deprinderea, gustul natural îi povă­ţuiesc, căci n-au cea mai mică idee despre notele muzicale. Sunt unii din ei ce-şi făcură o renumire prin îndemânarea lor şi prin cântecele lor. În pro­vincie, în zilele de sărbători însemnate, ei fac delicele locuitorilor.

De la Câmpulung până la Piteşti pornii cu postie. Toată lumea cunoaşte acest mod de voiagiu; o mică trăsură făcută în chip de coş îngrădit, prinsă cu cuie de lemn, aşezată pe patru roate făcute din săcură şi mai mult colţuroase decât potrivite în rotunzimea lor, o mână de fân aruncată în fundu-i, ca drept perină sau mai bine drept aşternut, iată  pentru comoditatea viatorului tot ce este în dreptul lui d-a cere de la administraţia postiilor. La dânse se înhamă patru cai mărunţi dară d-o rasă bună, legaţi sau mai bine acăţaţi de trăsură cu nişte ştreanguri, care se rup pe fiecare moment; lucru de care nu se miră acela ce o servă de surugiu, dară care deminte proverbul ce zice „sfoară cu postie”, căci cu legatul şi înnodatul frânghiilor trec orele şi prin urmare şi vestita ei celeritate. În adevăr este că postia română merită pe deplin acea denuminaţiune de celeră, şi că niciuna din postiile europene nu e egală în iuţeală, căci postaşul o conduce mereu cu o grabă nespusă, nesocotind nici dealurile, nici văile, nici şanţurile, nici vâlcelile, plesnind tot întruna din biciu, scoţând nişte strigări prelungite ca să îndemne caii săi şi să dea de veste ţăranilor să destupe drumul, să se abată şi să-i lase trecerea liberă. Drept escepţional al postiei! Surugiul nu cunoaşte, nu vede decât animalele sale şi nu se ocupă de pasagerul său decât numai atunci când se opreşte la vreo cârciumă ca să dea vreme cailor săi să mai răsufle, şi acea iară în care înghite o măsură de rachiu, pe care sunteţi siliţi a o plăti, ca o mulţumire de iuţeala cu care vă conduce sau mai bine vă rupe, vă sfărâmă şi vă sdrobeşte.

Théodore Margot

(capitol din cartea Câmpulungul în mărturiile vremii de Adrian Săvoiu, Editura Ars Docendi, 2008, București)

 

[1] viatorie – (înv.) călătorie.
[2] putinte – (înv.) puternic.
[3] domagiu – (franţuzism) păcat.
[4] muscalagiu (înv.) – cântăreţ din nai.