Capitolul IV. Opera de ajutorare
Secțiunea a 2-a. Asistenţa emigranților evrei în presa din România

2.1. Apeluri, liste, anunţuri și sfaturi de călătorie
Această subsecțiune este dedicată modului în care presa română a reflectat asistența acordată refugiaților evrei care au reușit să treacă frontiera sovieto-română, dar și nefericiților aglomerați în așteptare de partea cealaltă a cortinei, cu zecile de mii. Deoarece s-a scris foarte mult pe această temă, vom prezenta doar referințele care ni s-au părut mai relevante în ceea ce privește efortul de ajutorare pe parcursul episodului primar al fenomenului. Ca și în cazul secțiunilor anterioare, ne-am propus să oferim cititorului avizat și cu discernământ cât mai multe informații nealterate de propria noastră judecată. Lista materialelor sintetizate nu este exhaustivă - am selectat și analizat acele publicații care ni s-au părut mai relevante și mai echilibrate, încercând, în același timp, să surprindem diversitatea de opinii într-o problemă atât de complexă cum este cea a emigrației interbelice din spațiul ex-sovietic în România. Astfel cum se va vedea în continuare, organizațiile evreiești naționale și locale între ele, apoi toate acestea, împreună cu cele internaționale, au oferit un model de intervenție demn de invidiat pentru organizațiile altor etnii - mai dispersate, mai puțin coordonate, de multe ori divizate, dar și mai neomogene, mai puțin instruite și mai paupere, este adevărat.

La nivelul anului 1920 activitatea Comitetului Ucrainean consta nu doar în asistenţa refugiaţilor aflaţi în România, dar şi în organizarea ajutoarelor destinate evreilor aflaţi încă în Transnistria. Prin delegaţi speciali se trimiteau în Transnistria bani, îmbrăcăminte, încălţăminte şi produse alimentare, cu aprobarea specială a autorităţilor provinciale şi centrale. Activitatea de colectare în Basarabia era organizată de aşa-numiţii instructori (de judeţele Orhei şi Bălţi, de exemplu, a fost desemnat să se ocupe Zevin, rabinul de Călăraşi)[1]. Ceea ce se colecta în judeţele Bălţi şi Orhei, prin Rezina, ajungea la evreii din Râbniţa. În cazurile în care aprobările de la Bucureşti întârziau, interveneau pentru urgentare liderii comunităţilor evreieşti din Basarabia şi miniştrii basarabeni[2]. Partajarea activităţii apare ca firească, atâta timp cât statisticile organizaţiilor internaţionale indicau cu certitudine faptul că numărul celor rămaşi de partea cealaltă a Nistrului depăşea de multe ori pe al celor ajunşi în România sau în oricare alt stat situat la frontiera occidentală a Rusiei şi Ucrainei sovietice. Dacă la data întocmirii lor aceste statistici erau necesare pentru dozarea ajutoarelor, în prezent, coroborate cu elementele de fapt culese la faţa locului, completează tabloul situaţiei tragice care a generat refugiul în masă.