Una din formele cele mai frecvente utilizate în epocă pentru informarea populaţiei căreia i se cerea ajutorul a fost apelul, chemarea, strigătul de ajutor. Apelul din 20 ianuarie 1921 pleca de la premisa că, oricâtă bunăvoinţă ar exista, numai asistenţa autorităţilor române, constând în alimente şi îmbrăcăminte, nu era suficientă pentru întreținerea numeroşilor refugiaţi din Ucraina: „Interesându-ne de situaţia refugiaţilor, am putut afla de la acelaşi înalt demnitar, mirarea ce-l stăpâneşte că refugiaţii din lagăre n-au putut până acum căpăta asistenţa coreligionarilor lor din ţară şi străinătate. Credem de datoria noastră că, transmiţând evreilor din ţară sentimentul acelui înalt demnitar, să ne facem în acelaşi timp şi ecoul miilor de nenorociţi din lagăre, punând în vedere populaţiei evreieşti din cuprinsul României Mari, că are datoria de a seconda statul român şi de a lua asupra-şi îngrijirea refugiaţilor din Basarabia. Halul în care se găsesc ei stoarce lacrimi şi reclamă un ajutor grabnic. Sunt de salvat acolo vieţi de oameni pe care îi pândeşte boala şi moartea! Sunt de scăpat din gheara morţii copii şi fete, văduve şi bătrâni! Se impune o grabnică şi efectivă asistenţă. Nu numai bani, ci toţi să dea haine, efecte şi alimente. Toate să se dea în natură, fiindcă banii până ce ajung în Basarabia se irosesc!”[4].
Apelul-anchetă din 29 ianuarie 1921 cuprinde o parte descriptivă mai extinsă şi convingătoare asupra condiţiilor în care trăiau cei 43 de refugiaţi adăpostiţi la şcoala Talmud-Thora din Târgul Cucului: „Camerele în care sunt adăpostiţi refugiaţii, trei la număr, sunt destul de spaţioase, însă lipsite de cel mai elementar confort. Paturi nu există, câteva bănci de şcoală fără niciun aşternut, de-a lungul pereţilor, iar cine nu găseşte loc pe aceste crivaturi se întinde pe jos, pe duşumea. Întrebându-le de ce ar avea nevoie, femeile şi fetele îmi cer lighene: n-au cum să se spele şi cum să spele rufele copiilor. De hrană însă nu se plânge niciunul - li se dă mâncare îndestulătoare, de două ori pe zi, iar dimineaţa îşi prepară singuri ceaiul”. Apelul evreilor ieşeni explică cine sunt fugarii şi cum au ajuns în România: „Printre aceşti refugiaţi se află şi unii cu stare, înainte de catastrofa ce i-a făcut să-şi părăsească familia, avutul, pentru a scăpa doar bunul cel mai preţios - viaţa. Un tânăr student de la electrotehnică, cu o figură inteligentă de intelectual, ne povesteşte peripeţiile fugii. Ceilalţi dau şi ei amănunte. O tânără fată, ai cărei părinţi au avut o tipografie în apropiere de Kiev, a rămas singură. Tatăl i-a fost ucis, despre mama nu ştie nimic. Mama unei alte fete s-a înecat în Nistru, vrând să-l treacă. Avea înfăşurată pe trup suma de un sfert de milion de ruble. Acum fata a rămas cu desăvârşire lipsită de sprijin. […] Dar copiii! Sunt vreo doisprezece, de la vârsta de 2-14 ani, din care mulţi orfani. Ne privesc cu ochii mari, speriaţi. Nu voi uita niciodată privirea unui băieţel de trei ani cu ochi negri, umezi şi profunzi. În ei se răsfrângea, inconştientă, durerea, suferinţa, resemnarea unui popor întreg, unei rase chinuite şi prigonite de veacuri. Aceşti copii nu ştiu ce e râsul!”.
