Din interviul cu W. Temkin, membru în Constituanta rusă, refugiat în anul 1920 din Elisavetgrad prin Constantinopol, trimis în România de Comitetul Mondial pentru Ajutorarea Evreilor din Paris pentru a verifica situaţia evreilor din Ucraina şi modul de funcţionare a comitetelor de asistenţă, rezultă că, fugiţi de energia deslănţuită în contra lor, pe rând, de bandele lui Petliura, Denikin şi Balahovici, emigranții se aflau în situaţia lui Cilibi Moise, pe care proprietarul unde şedea nu-l lăsa să iasă, iar cel nou nu-l lăsa să intre. Comportamentul autorităţilor de la Bucureşti era calificat de Temkin cum nu se poate mai civilizat: „[…] ei ar voi să plece în America sau aiurea, din nenorocire însă nu au paşapoarte. Frica de bolşevism, pe de altă parte, face ca guvernele din Apus să închidă din ce în ce mai ermetic graniţele lor, dar nici guvernul român nu se simte obligat să libereze acestor refugiaţi paşapoarte româneşti”. Temkin anunţa că nu mijloacele financiare erau o dificultate, ci imposibilitatea emigrării din statele de tranzit din vecinătatea Rusiei şi a Ucrainei. Pentru acoperirea necesarului momentan, urmau să ajungă din Paris 3.000 de pachete cu haine şi 500 din Leeds, de asemenea, filantropul Leonard Rosental se oferise să evacueze în America, pe spezele sale, un număr de 200-300 copii orfani[14].

La 7 martie 1921, Neamul Evreiesc semnala blocarea procesului de eliberare a vizelor de emigrare a emigranților din România în SUA şi propunea trimiterea unor delegaţi care să intervină direct: „Aceşti refugiaţi au ca punct de plecare America, unde au rude sau cunoscuţi. S-au adresat guvernului care, animat de dorinţe sincere, a căutat pe cât a fost posibil a amenaja doleanţele lor, înlesnindu-le plecarea din ţară, însă urmând ca paşapoartele să li se vizeze de Ambasada americană. Aceasta, sub diferite pretexte, unele mai ridicole decât altele, deşi se erijează în ţară liberă şi apărătoarea celor asupriţi, refuză sistematic vizarea paşapoartelor şi astfel aceşti nenorociţi au căzut pe spinarea comunităţilor şi a diferitelor societăţi particulare, care sunt nevoiţi a-i întreţine şi, la un moment dat, vor deveni incapabili de a-i mai susţine; pentru a remedia acest rău este de datoria noastră a căuta să venim în ajutorul lor. Pentru aceasta cred că ar fi nimerit ca o delegaţie de 2-3 evrei înarmaţi cu acte oficiale să plece în America, unde să ia contact cu evreii de acolo, să le explice situaţia ce ni se creează nouă aici din cauza acestor refugiaţi şi să caute a se interveni la Casa Albă să de ordin să se vizeze paşapoartele lor sau să se admită paşapoarte colective”[15].

La 11 martie 1921 E. Marghita, pe care l-am evocat la începutul subsecțiunii, relua apelul către populaţia ieşeană în favoarea refugiaţilor evrei adăpostiţi de 3 luni de zile în localul şcolii Talmud-Thora din Tătăraşi: „Vine primăvara, doamnă şi d-ta sigur ai nevoie de o mulţime de obiecte de toaletă: tailleur nou, pantofi de lac, ciorapi de mătase, mânuşi de piele, pălării etc. Ei bine, gândeşte-te că femeia refugiată din Ucraina se mulţumeşte cu mai puţin. Cu o rochiţă cât de simplă, pentru copilaşul ei dezbrăcat, cu o pereche de botine uzate, pentru ca noroiul şi umezeala să n-o îmbolnăvească. Gândeşte-te la refugiaţii din Ucraina, doamnă, când îţi comanzi toaleta: o panglică mai puţin la o pălărie şi vei face ca şi cei din Talmud-Thora să se poată bucura de frumosul soare de primăvară”[16].

Către începutul lunii aprilie 1921, în România funcţiona deja un Comitet Central de asistenţă, compus din delegaţii emigranților din următoarele localităţi: Berdicev, Ladîjin, Ekaterinoslav, Monastîrişce, Haşcevatî, Trostianţî, Viniţa, Pavoloci, Rujin, Granov, Ivanika, Teplik, Skvira, Uman, Kiev, Kameneţ-Podolsk, Ilinţî, Pogrebişce, Golovanesk, Tetiev, Odessa, Taraşci, Borisovka, Buka, Vahnovka, Golta, Lukaşevka, Nemirov, Talinîi, Stavişce, Jajkov, Hmelnik, Berşad, Gaisin, Vinograd, Belaia-Ţerkovi, Iustingrad, Krovoe-Ozero, Lipovţî, Jorniţa, Balta, Cecelnik, Olgopol, Tulcin, Leticev, Derajnia, Boiarka, Miaskovka, Pscianka, Elizavetgrad, Ivanika ş.a. Scopul Comitetului Central era să asigure asistenţa nu pe temei filantropic, ci pe principiul ajutorului reciproc şi al oferirii ajutorului până în momentul în care refugiatul îşi găsea un loc de muncă . Printre regulile Comitetului se numărau: fiecare dolar împrumutat de refugiat trebuie să fie restituit comunităţii sale, atunci când se va pune pe picioare, lupta cu cerşitul, refugiatul care abandonează locul de muncă fără motive temeinice este lipsit de dreptul de a mai beneficia de sprijinul comunităţii.